A APĂRUT NR.5 AL REVISTEI ON-LINE ,,ROMÂNIA ORTODOXĂ”…

                                                 ROMÂNIA ORTODOXĂ
                                 revistă online de spiritualitate și cultură

           MOTTO:     ,,Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
                              Țara mea de glorii, țara mea de dor…”  (Mihai Eminescu)

           „Citeşte mult, ca Dumnezeu să-ţi limpezească mintea” (Părintele Dionysios)

           “Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Luaţi şi citiţi vieţile sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi.” (Părintele Iustin Pârvu)

           ,,Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni…” (Psalmul 11 al lui David, v.8)

           ,,Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara! ”  (Petre Țuțea)

 

                                   SUMARUL NUMĂRULUI 5 – martie 2016

10.000 DE ROMÂNI AU CERUT UNIREA: ,,DOAR O ȚARĂ AM AM, PE CARE O IUBESC, BASARABIA, PĂMÂNT ROMÂNESC” ………………………………………………………………………………..3

27 MARTIE – 96 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA……………………………………..3

NOI VREM SĂ NE UNIM CU FRAȚII NOȘTRI MOLDOVENI DE PESTE PRUT! NE VEȚI ÎMPUȘCA PENTRU CĂ DORIM REUNIFICAREA ROMÂNIEI? ………………………………………………………………5
„Să trecem Prutul cu mai multă îndârjire!” (2) ………………………………………………………………7
CINE AR TREBUI SĂ ÎNFĂPTUIASCĂ REÎNTREGIREA ROMÂNIEI? (invitaţie la dezbateri)……10
Pr. Ilie Moldovan: “Dacă nu ne trezim, pierim ca neam”………………………………………………..12

CUM NU VII TU ȚEPEȘ, DOAMNE?…………………………………………………………………………………..13

SĂ MĂRTURISIM ȘI SĂ APĂRĂM ORTODOXIA………………………………………………………………….15

,,SCRISOARE ADRESATĂ POPORULUI ROMÂN”………………………………………………………………..17

NAȚIONALISMUL – POLEMICI, CONTROVERSE… ……………………………………………………………..20

PATRIOTISM ȘI NAȚIONALISM!……………………………………………………………………………………….21
DE CE L-AU FĂCUT ,,NEBUN” CAROL I ȘI TITU MAIORESCU PE MIHAI EMINESCU!………………23
MULT PREA UȘOARA MANIPULARE A POPORULUI ROMÂN!…………………………………………….25
ANTON LIXĂNDROIU: NU POT STA INDIFERENT CÂND SE DUCE O VENDETTĂ ÎMPOTRIVA ȚĂRII MELE…………………………………………………………………………………………………………………….27
“LECȚIA DE ISTORIE” de Radu Pietreanu…………………………………………………………………………29
ȚINUTUL RATĂRILOR… ………………………………………………………………………………………………….32
Sfinții mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste………………………………………………34
PROTEST ÎMPOTRIVA INDIFERENȚEI PATRIARHIEI FAȚĂ DE SFINȚII ÎNCHISORILOR…………..41
Linia Părintelui Justin Pârvu………………………………………………………………………………………….46
Părintele SOFIAN BOGHIU (2002) despre APOCALIPSĂ, MASONERIE, ANTIHRIST, NOUA ORDINE MONDIALĂ……………………………………………………………………………………………………….50


                                               10.000 DE ROMÂNI AU CERUT UNIREA:
             ,,DOAR O ȚARĂ AM AM, PE CARE O IUBESC, BASARABIA, PĂMÂNT ROMÂNESC”
Mii de persoane (conform Digi24 peste 10.000), majoritatea tineri, au participat duminică în Bucureşti la un marş prin care s-a cerut (re)unirea Basarabiei cu România. Coloana de manifestanţi s-a pus în mişcare din Piaţa Victoriei, punctul final al acţiunii fiind Palatul Parlamentului, unde a fost desfăşurat un drapel tricolor de peste 1.000 de metri pătraţi. Evenimente similare, dar de o amploare mai mică, au avut loc şi la Paris, Roma, Barcelona şi New York.
Participanţii au fluturat drapele naţionale şi au afişat mesaje precum “Vrem Unire”, “Reunirea, obiectiv naţional” sau “Sângele apă nu se face”. Deasemenea, au fost scandate mai multe lozinci unioniste şi identitare: “Chişinău şi Bucureşti, două inimi româneşti”, “Doar o ţară am, pe care o iubesc, Basarabia, pământ românesc”, “Vrem frăţie, prin unire, pe vecie” şi “Acelaşi sânge, aceeaşi ţară, români am fost cu toţi odinioară”.
Reprezentanţii organizatorului principal al marşului, Platforma Civică Acţiunea 2012, au declarat pentru Mediafax că destinaţia marşului, respectiv Palatul Parlamentului, a fost aleasă întrucât la această instituţie “va intra în dezbatere legea pentru apropierea celor două state româneşti, semnată de peste 117.000 de români”.
Platforma Civică Acţiunea 2012 este o coaliţie formată din peste 30 de organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de iniţiativă care susţin unirea Republicii Moldova cu România şi militează pentru realizarea obiectivului generaţiilor trecute, prezente şi viitoare de regăsire a românilor de pe cele două maluri ale Prutului în cadrul aceluiaşi stat.
Sursa: blogul danielvla, 20 octombrie 2013, preluare de pe FrontPress.ro

27 MARTIE – 96 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA
După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:
1 – Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
2 – Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
3 – Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
4 – Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
5 – Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
6 – Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7 – Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8 – Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
9 – Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
10 – Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
11 – Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.
Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.
După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.
Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.
Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.
Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.
Sursa: blogul DanielVla, 23 martie 2014, preluând art. Unirea Basarabiei cu România, autor: M. Dragnea (1918) de pe http://istoria.md/

NOI VREM SĂ NE UNIM CU FRAȚII NOȘTRI MOLDOVENI
DE PESTE PRUT! NE VEȚI ÎMPUȘCA PENTRU CĂ DORIM REUNIFICAREA ROMÂNIEI?

Frați români, declarația recentă a președintelui Klaus Werner Johannis despre unire ne-a umplut pe foarte mulți dintre noi de dezamăgire și mâhnire, dar și de revoltă. Cu atât mai mult cu cât poziția exprimată vine chiar de la primul om în stat. Să nu cunoască oare domnul președinte importanța acestei probleme, care este una de interes național și care ar trebui să fie prioritatea politicii externe a României? Oare nu cumva se aseamănă din acest punct de vedere foarte mult cu fostul președinte Ion Iliescu, care a refuzat în mod ocult unirea sub pretextul sărăciei și problemelor de dincolo și de dincoace de Prut?
Chiar și clasa politică din România pare a fi sau este foarte indiferentă față de una din marile aspirații ale poporului român, respectiv reunificarea țării. Nu prea se aud voci care să îndemne la unire și la împlinirea unui deziderat al națiunii române.
De ce credeți că nu au fost investigate cazurile unioniștilor care au pierit în circumstanțe mai mult decât dubioase? Autoritățile nu trebuiau oare să ia în calcul și varianta asasinatului în condițiile în care unioniștii aveau adversari puternici și foarte ostili?
Prin urmare, nouă nu ni se pare deloc rodul unor întâmplări acele cumplite ,,accidente” în care au pierit soții Ion și Doina Aldea Teodorovici și mai recent a marelui poet basarabean Grigore Vieru, pe care românii de pretutindeni i-au iubit și cinstit iar dispariția lor dintre noi a constituit o adevărată tragedie națională. Ne amintim că zeci de mii de români i-au condus pe ultimul drum și în amintirea lor s-au ridicat monumente și an de an au fos și sunt comemorați…

Pentru mai multe detalii, vă rugăm să accesați și următoarele link-uri:

http://www.timpul.md/articol/-pe-27-martie-1918-sfatul-tarii-a-votat-unirea-basarabiei-cu-romania-57143.html

https://raduiacoboaie.wordpress.com/2016/01/28/cine-s-a-opus-mereu-reunificarii-romaniei-masoneria-pentru-ca-nu-urmareste-binele-romaniei-radu-iacoboaie-28-ianuarie-2016/

http://www.romaniatv.net/o-moarte-invaluita-in-mister-doina-si-ion-aldea-teodorovici-ar-fi-fost-asasinati_122684.html

http://antenastars.ro/rai-da-buni/accident-sau-asasinat-sotii-aldea-teodorovici-siau-presimtit-moartea-id2526.html

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/10/29/20-ani-moartea-ion-doina-aldea-teodorovici/

http://www.moldova.org/in-memoriam-grigore-vieru-grigore-vieru-a-fost-asasinat-178126-rom/

http://cojocari.ro/2009/01/cum-l-au-omorat-comunistii-pe-grigore-vieru/

http://www.timpul.md/articol/buzduganul-moscovei-unirea-basarabiei-cu-romania–31572.html

https://raduiacoboaie.wordpress.com/2016/02/22/7-intrebari-incomode-pentru-presedinte-de-ce-sunteti-impotriva-unirii-cu-basarabia-domnule-klaus-werner-johannis-nu-sunteti-roman-ca-si-noi-radu-iacoboaie-22-februarie-2016/

https://raduiacoboaie.wordpress.com/2015/12/02/la-multi-ani-romania-dusmanii-romaniei-si-ai-ortodoxiei-sunt-cei-care-urasc-ziua-nationala-a-romaniei-radu-iacoboaie-1-decembrie-2015/

Sursa: blogul Mișcarea pentru Apărarea Ortodoxiei, Radu Iacoboaie, 27 februarie 2016

„Să trecem Prutul cu mai multă îndârjire!” (2)
– în dialog cu Ana Guțu, doctor în filologie –
– Când retorica antiromânească pierde teren, se recurge la violenţă: agresivitate şi violenţă contra participanţilor la Marşul Unirii de la Bălţi, împuşcarea cetăţenilor civili la punctul de trecere al “vameşilor transnistrieni” ruşi, violarea şi omorârea tinerilor la protestele din aprilie 2010, asasinarea, prin diverse “accidente”, a artiştilor şi intelectualilor unionişti români de-a lungul anilor, invadarea în şcoli, şi/sau expulzarea profesorilor şi a elevilor din şcolile româneşti “moldoveneşti” din Estul Moldovei (Transnistria), arestarea sub acuzaţii false de “terorişti” a elevilor români din Transnistria, existenţa armatei ruşti de ocupaţie din anii 90 până în prezent, în ciuda Tratatului de Retragere semnat la Istambul în 1999 etc. În ce măsură trebuie să inventariem şi să repetăm aceste fapte publicului românesc şi internaţional, pentru a arată cât de “democratică”, este, de fapt, Rusia azi în Republica Moldova?
– Inventarierea o vor face istoricii, această este misiunea lor, eu consider că presiunile Rusiei vor urmă, inclusiv după parafarea şi semnarea Acordului de Asociere cu UE, deoarece Rusia, în virtutea veleităţilor sale imperiale, nu doreşte să piardă teren în fostele spaţii sovietice. Important e să fim consecvenţi, demni, să rezistăm şi să ne urmăm destinul european.
– Să revenim la condamnarea comunismului: România a făcut-o în 2006, la fel şi ţările din Estul Europei. R. Moldova a interzis, în 2012, simbolurile “secera şi ciocanul”, sub a căror flamură roşie au murit peste 150 000 000 de civili în toată lumea în regim comunist. Rusia, însă, mai are steaua roşie pe Kremlin şi venerează hoitul lui Lenin, pe post de “Mesia al comuniştilor”. Şi Comunitatea Europeană a refuzat în repetate rânduri să condamne comunismul, cel mai recent în 2010, când România, Republica Cehă, Ungaria, Bulgaria, Latvia şi Lituania au cerut din nou acest lucru. De frică pentru că o să le taie ruşii gazele naturale, dar şi urmare a conlucrării partidelor de stânga din Grecia şi Vestul Europei, au făcut ca occidentalii să respingă iniţiativa. În Londra, în 2011, a avut loc o expoziţie cu chiloţi de damă cu secera şi ciocan pe ei în loc de floricele şi au venit propuneri din SUA să se facă băuturi de limonadă chemate Leninada. Fascinaţia cu dictatorii comunişti a ajuns şi la Casă Albă a lui Obama, unde, în 2009, pe bradul de Crăciun a apărut şi un glob cu faţă lui… Mao Tse Dung (65 000 000 de victime, conform Cărţii Negre a Comunismului). Iar în 2010, în acelaşi an când Georgia a demolat statuia lui Stalin din Groznîi, în Bedford Virginia, americanii i-au ridicat o statuie lui… Stalin, pentru “eliberarea” Franţei (de menţionat că singurii “estici” care au participat, de fapt, la eliberarea Occidentului, a fost armata poloneză din exil, pe care Chrchill a predat-o după război ruşilor; aceştia i-au arestat pe soldaţi şi i-au omorât pe supravieţuitorii luptelor contra germanilor din Franţa şi Italia). Preşedintele Nicolae Timofti a declarat în revista austriacă Die Presse că: “nu există nici o diferenţa între sistemul nazist şi cel sovietic.” Deci cum trebuie educaţi aceşti occidentali că să afle memoria atâtor martiri, pe care ei o terfelesc prin bagatelizarea sau chiar glorificarea ideologiei şi a acţiunilor comuniste?
– Fiind delegat la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei am contribuit la elaborarea raportului şi apoi, prin amendamente votate în plen, la adoptarea în 2010 a Rezoluţiei 1723 cu privire la ”Comemorarea victimelor Holodomorului” – foametei organizate în Ucraina, document în care se face referinţă la foametea organizată din Transnistria în 1932-1933 şi Basarabia în 1946-1947. Deja în 2006 APCE a adoptat Rezoluţia 1486 cu privire la ”Necesitatea condamnării internationale a crimelor regimurilor totalitar-comuniste”. Parcă există un cadru internaţional pentru a realiza demersul în cauza, eu, însă, consider că statele post-comuniste nu au fost suficient de insistente în acest sens. Recent eu şi colegii mei deputaţi din Partidul Liberal Reformator am adresat preşedintelui RM Domnului Nicolae Timofti o scrisoare deschisă, prin care solicităm crearea unui institut de studiere a crimelor regimului comunist. Institutul va avea drept sarcina elaborarea unui rechizitoriu, în baza mărturiilor vii, documentelor şi dosarelor de arhivă. Rechizitoriul împotriva crimelor comunismului trebuie să fie prezentat într-o instanţa judiciară din RM care să se pronunţe în sensul condamnării regimului comunist pentru crimele comise împotriva cetăţenilor din Basarabia. Deja având un câştig de cauza la nivelul instanţelor naţionale, putem vorbi şi de concertarea eforurilor pe dimensiunea internaţională şi să insistăm la o judecată internaţională care ar condamnă crimele regimurilor totalitare comuniste, aşa precum o recomandă APCE în rezoluţia 1486 din 2006.
– În ciuda rusificării şi a tribalizarii masive aşa-zis “moldoveniste” din Moldova, totuşi, Basarabia dă exemple demne de urmat întregii naţiuni daco-române: Festivalul Limba Noastră Cea Română (devenit fenomen universal în România), Protestele Tinerilor din Aprilie, Podul de Flori din anii ‘90, Marşul Unirii, cel mai mare drapel tricolor românesc din lume desfăşurat la Chişinău. Unde vedeţi redeşteptarea românilor dintre Nistru şi Prut în viitorul apropiat şi depărtat al poporului nostru?
– Consider că redeşteptarea românilor dintre Prut şi Nistru a început încă în anii 1988-89, e un proces continuu, deoarece schimbarea mentalităţilor sociale ne va lua ceva timp. E nevoie de foarte multă lumină, multă carte, multă informaţie. Schimbarea mentalităţilor este inevitabilă odată cu schimbarea generaţiilor şi deschiderea definitivă a frontierelor. Din 2014 cetăţenii RM vor călători fără vize în UE, deci, inclusiv, în România. Sângele se va reamesteca, ad literăm, prin căsătoriile tinerilor de pe ambele maluri ale Prutului, iar odată cu deschiderea frontierelor li se vor deschide larg ochii şi celor care se încăpăţânează să vadă soarele de asupra capului, tintindu-şi cu obstinatie privirea doar spre bocancii ocupantului.
– Puneţi că să ne daţi un sumar a ceea ce a însemnat 2013 pentru Basarabia şi pentru poporul român în general?
– În primul rând, a fost un an aniversar, s-au împlinit 95 de ani de la Marea Unire din 1918. România a jucat un rol definitoriu în realizarea unui eveniment istoric pentru Republica Moldova – parafarea Acordului de Asociere a RM la UE, Vilnius, Lituania. România a fost şi este mai mult decât ţară-avocat pentru Republica Moldova în sprijinirea parcursului sau european. Integrarea economică şi politică a Republicii Moldova în UE va însemna şi reîntregirea civilizaţiei româneşti. Un alt eveniment important, din punctul meu de vedere, îl constituie hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, în privinţa constituţionalizării Declaraţiei de Independenţa a RM din 1991, document în care se utilizează glotonimul LIMBA ROMÂNĂ. Prin modestă-mi contribuţie, şi anume, sesizarea pe care am făcut-o la Curte la 26 martie 2013, am declanşat un răspuns juridic important – limba română s-a întors din punct de vedere gloto-politic în Republica Moldova.
– Ce înseamnă faptul că limba română este considerată limbă de stat pentru Republica Moldova?
– În primul rând, această consfinţeşte următoarea realitate axiomatică: suntem un popor, avem o istorie comună, avem aceeaşi limbă – limba română, dar, deocamdată, locuim în două state româneşti. Cei care vor continuă să nege acest fapt, din start sunt înregimentaţi fie în tagma celor obscuri la minte, fie în tagma propagandiştilor manipulatori, căci şi de aceştia există destui în RM, din păcate
– Cine au fost promotorii limbii române a Declaraţiei de Independenţa, cărora le rămânem îndatoraţi, şi cine au fost promotorii “limbii moldoveneşti” din Constituţie, care s-au acoperit de ridicol de-a lungul decadelor, până la culminarea în infamă fiţuică de “dicţionar moldo-român”?
– Dintoteauna promotorii şi salvatorii limbii române în Basarbia au fost oamenii de cultură, oamenii luminaţi la minte, scriitorii, poeţii, actorii, profesorii vizionari – adică, filosofii. Providenţă a făcut că textul Declaraţiei de Independenţa a RM din 1991 să fie ticluit cu mult har. Nici viciosul articol 13 din Constituţie, care este rodul ocupaţiei sovietice, nu a stăvilit adevărul ştiinţific. Nomenclatura comunistă a avut tentacule şi încă le mai are până în ziua de azi. Un imperiu al răului, precum a fost cel sovietic, nu dispare niciodată fără urme. Finalmente, adevărul ştiinţific triumfă, spiritul unui popor învinge, oricât de mari ar fi stavilele ridicate în mod artifical de imperii şi dictatori.
– De la politicieni din Găgăuzia, care s-au născut şi trăiesc în Moldovadar vorbesc numai ruseşte, la ucrainienii din Bucovina de Nord şi Bugeac, diverse autorităţi au continuat că să publice cărţi şi să creeze matricole şcolare unde limba română şi “limba moldovenească” erau considerate limbi diferite, iar vorbitorii lor, drept “popoare diferite”. În ce măsură decizia Curţii Constituţionale de la Chişinău poate obligă universalitatea limbii româneşti în curiculumurile şcolare şi/sau datele statistice ale densităţii poporului român (acum re-adus sub aceeaşi identitate)?
– Trebuie să spunem foarte clar, din 1991 încoace, nu au existat probleme cu denumirea corectă a limbii în curricule şi manuale, documente ştiinţifice, academice, instituţionale, culturale etc. Minoritarii utilizează intenţionat probleme denumirii limbii în scopuri politice, pentru a destabiliza situaţia din republica, pentru a opri mişcarea RM pe calea integrării europene. Unii din ei sunt cu simbrie din est, nici nu ne miră acest lucru. Dar, atitudinile se vor schimbă, cu siguranţă, odată cu schimbarea calităţii vieţii.
– Mulţi au fost copiii şi adulţii care au fost abuzaţi verbal şi fizic în marşurile unioniste, din Chişinău, la Bălţi, şi în alte locaţii. A meritat suferinţă lor pentru rezultatele din acest an?
– Agresiunile verbale şi de orice alt gen pe motive unioniste sau lingvistice nu sunt o noutate în RM. Eu personal am crescut într-un orăşel profund rusificat, şi acum îmi amintesc de certurile pe motive etnice, care izbucneau între elevii moldoveni şi cei ruşi în timpul faimoaselor parade de 1 mai sau 7 noiembrie. Toleranţă şi acceptarea celuilalt este o lecţie pe câte trebuie s-o înveţe mai ales reprezentanţii minorităţilor din RM. Mai ales ei, deoarece noi le-am învăţat limba, chiar dacă ei sunt mai puţini, însă, fenomenul invers aşa şi nu s-a produs în masă, ci doar foarte sporadic. Acum, primind mesaje electronice ameninţătoare la adresa mea, pentru că pledez în favoarea limbii române, identităţii noastre româneşti, stau şi mă întreb: ce s-a schimbat de la ocupaţia sovietică încoace? Mai nimic. Acelaşi nerespect pentru băştinaşi, acelaşi dispreţ. E cazul să fim noi mai demni şi să ne facem respectaţi, prin promovarea valorilor noastre româneşti cu multă fermitate şi caracter.
– În ciuda deportărilor din perioadele ţariste, comuniste şi “democrate” (a la Putin, în Transnistria) de deznaţionalizare românească din Basarabia/Bucovina de Nord Bugeac, şi a introducerii constant de colonişti rusofoni, supravieţuitorii victimelor deportărilor şi a persecuţiilor anti-româneşti făcute de Rusia între Nistru şi Prut, s-au ridicat la înălţimea înaintaşilor lor, prin culminarea legiferării limbii române, că să revină în Basarabia la ea…acasă (la fel că şi tricolorul şi leul monedei). Ce mai trebuie de făcut pentru că Basarabia să re-ajungă în România?
– E nevoie de multă curiozitate din partea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Fraţii, separaţi de un rău, încă nu se cunosc suficient. Să trecem Prutul cu mai multă îndârjire, să comunicăm pe toate căile posibile, să facem astfel că românii din România să aibă cetăţenia Republicii Moldova, pentru a nu le permite comuniştilor şi acoliţilor coloanei a cincea să vină vreodată la putere, să ne dicteze cine suntem şi de unde venim. Lecţia istoriei este una dureroasă, dar ea este o lecţie! Ar fi bine s-o învăţăm şi să utilizăm în mod pragmatic toate oportunităţile, de ordin economic, mai ales, că să unim cele două maluri ale Prutului, pas cu pas, inteligent, ireversibil, odată şi pentru totdeauna.
Sursa: site-ul Natiunea, Gabriel Teodor Gherasim, 29 ianuarie 2014

CINE AR TREBUI SĂ ÎNFĂPTUIASCĂ REÎNTREGIREA ROMÂNIEI? (invitaţie la dezbateri)
La o întîlnire cu blogherii din R. Moldova din 20 iulie 2012, înainte de referendumul cu privire la suspendarea dlui Băsescu, acesta a declarat că „problemele existente se vor rezolva mai uşor atunci cînd România şi R. Moldova se vor uni în cadrul UE…, dar să nu fie o interpretare greşită: ne vom uni aşa cum suntem uniţi acuma cu Bulgaria, Franţa, Germania…”. Am crezut că glumeşte…
În ultima vreme preşedintele Băsescu a făcut un şir de declaraţii scandaloase şi ambigui, legate de R. Moldova, în contextul pericolului de moarte care planează asupra acestei aşchii de Pămînt Românesc din partea Rusiei imperiale:
– ba „Sunaţi la Bucureşti şi spuneţi „vrem să ne unim” şi se va întâmpla”…
– ba „Mă duc la frontieră şi dau barierele la o parte, dacă cetăţenii din R. Moldova vor unirea”
– ba „România nu se pregăteşte de război nici pentru a apăra R. Moldova”
– ba „România nu va trece niciodată frontiera de răsărit cu armata…, iar unirea cu România este opţiuniea Republicii Moldova…”
– ba că „România nu va interveni chiar dacă Rusia va ataca R. Moldova”
Personal, consider că e o laşitate, o ipocrizie şi un fariseism fără margini din partea preşedintelui Băsescu, dar şi a întregii clase politice guvernante de la Bucureşti, cînd insistă pe ideea aberantă că UNIREA trebuie s-o cerem/înfăptuim doar noi, cei din R.Moldova, în condiţiile cînd circa 40 la sută sunt plecaţi peste hotare şi, astfel, scoşi din viaţa politică de aici, cînd generaţia mai în vîrstă încă mai tînjeşte după regimul comunist (ca şi în România…), cînd mai avem o mulţime de „eliberatori”, găgăuzi şi alţi venetici şi neprieteni ai Românilor, care îşi doresc cu totul altceva…!
Nu, domnilor conducători ai Statului Român! Basarabia şi nordul Bucovinei sunt teritorii naţionale româneşti, rupte din trupul României în urma odiosului Pact Molotov-Ribbentrop (PMR)! Nu din proprie iniţiativă basarabenii şi nordbucovinenii s-au separat de Ţară în 1940 ca acuma să puneţi pe umerii lor problema Reîntregirii Ţării! Întretimp, acest Pact al Diavolului a fost condamnat şi declarat nul ab initio de întreaga comunitate internaţională, inclusiv de URSS (Rusia) şi Germania! Şi dacă ţările baltice au profitat şi au lichidat consecinţele acestui pact criminal, România lui Iliescu a pornit pe calea perpetuării lor! Aceeaşi politică au avut-o şi succesorii lui Iliescu…
În 1991 România a avut două momente extraordinare să lichideze consecinţele PMR: după puciul din august şi în decembrie, cînd cele trei ţări fondatoare, Rusia, Ucraina şi Belarusi, au desfiinţat URSS! Deci, URSS, ţara care a ocupat şi anexat teritoriile româneşti de le est de Prut, a încetat să mai existe ca subiect al dreptului internaţional! Ce trebuia să facă România? De ce n-a făcut-o? Simplu: Iliescu era şi mai este omul Moscovei, un trădător de Ţară şi Neam! N-au făcut nimic pt lichidarea consecinţelor acestui pact criminal nici Constantinescu, nici Băsescu, la fel şi parlamentele şi guvernele care s-au perindat în România după 1989! Problema nu e în noi, românii basarabeni (suntem apr. 54 la sută azi, dacă-i luăm în consideraţie şi pe cei plecaţi, mîine vom fi şi mai mulţi, care ne dorim UNIREA!), ci în faptul că la conducerea României după 1989 s-au aflat şi se mai află agenţi ai Moscovei sau masoni, duşmani ai Neamului Românesc, care au altă misiune decît să reîntregească Ţara şi să acţioneze în interesul Românilor! Iar în sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, în genere, au rămas doar 12 la sută de români, cine să ceară UNIREA acolo? Înseamnă asta că România şi-a pierdut dreptul asupra acestor teritorii? Apropo, în Insulele Curile demult nu mai există nici un japonez, dar Japonia n-a încetat nici o clipă să le revendice! După logica lui Băsescu şi altor ,,politicieni” de la Bucureşti, Japonia ar trebui să aştepte ca japonezii de acolo (care nu mai există) să ceară Unirea…
Nu vă aşteptaţi, domnii mei, ca cei de la guvernare de pe malul Bîcului, separatişti şi agenţi de influenţă ai Moscovei în marea lor majoritate, sau cei veniţi cu tancurile peste noi, sau găgăuzii şi alţi venetici pe aceste meleaguri, sau alde moş Gavrilă şi baba Marghioala de la coada vacii, (apropo, dacă mai sunt printre păturile de jos oameni rătăciţi, vina îi aparţine în cea mai mare parte României! ), în condiţiile cînd cea mai conştientă parte a societăţii (circa 1.300.000 pers.) sunt plecaţi peste hotare, vor cere vreodată UNIREA… Este pur şi simplu o ipocrizie din partea preşedintelui Băsescu cînd, pe de o parte, afirmă că „Securitatea Republicii Moldova trebuie întărită prin accelerarea integrării europene”, iar pe de altă parte se arată reticent faţă de şansele de integrare europeană a R. Moldova. Acesta a spus în repetate rânduri că atâta timp cât nu va fi soluţionat conflictul transnistrean, Republica Moldova nu are nicio şansă de a se integra în UE, iar „conflictul transnistrean” va fi soluţionat cînd va zbura porcul, precizez eu!
Anume acum, cînd deasupra teritoriilor româneşti de la est de Prut planează din nou pericolul de moarte (apropo, libera circulaţie a cetăţenilor R.Moldova în spaţiul european în aceste condiţii, nu va face decît să accelereze procesul de depopulare a acestor teritorii de români şi transformarea lor în gubernie rusească!), România, cu sprijinul NATO (apartenenţa la NATO e e un mare avantaj!), are obligaţia să acţioneze imediat şi în modul cel mai hotărît în vederea lichidării consecinţelor Pactului Stalin-Hitler, mîine poate fi prea tîrziu! Amintiţi-vă cum au fost unificaţi germanii, italienii, francezii, britanicii, spaniolii, ruşii, chinezii sau japonezii…, iar în cazul nostru, România nu trebuie decît să lichideze consecinţele Pactului Stalin-Hitler!
Subliniez: părerea separatiştilor de la Chişinău, a ocupanţilor şi altor venetici – nu contează!
Sursa: site-ul Natiunea, Ilie Bratu, 11 mai 2014
Pr. Ilie Moldovan: “Dacă nu ne trezim, pierim ca neam”

– Trăim astăzi, ca neam, o perioadă tare zbuciumată – vreme de douăzeci de ani de la ieșirea din negura comunismului, ne-am trăit libertatea fără Dumnezeu. Ce-ar trebui să facă fiecare dintre noi ca să ieșim cumva de-aici? Că, vedeți, în politici, în manevre sau „soluții” social-economice e greu să mai crezi astăzi… Dați-ne un cuvânt de îndemn pentru cititorii noștri: ce anume să schimbăm ca Dumnezeu să caute la rugăciunea noastră?
– Pentru că ați pomenit de poporul român, nu pot acum decât să dau un cuvânt al unui Părinte care mult a iubit poporul acesta și mult l-a slujit, și mult îl iubește și de-acolo de unde este, fiindcă nădăjduim că este în Lumina Domnului. Este vorba de marele Părinte și marele Profesor Ilie Moldovan († 9 februarie 2012), care, într-unul din multele lui cuvinte către noi, spunea și asta: „Dacă poporul român nu va lua aminte la toate câte trebuie să ia aminte la sfârșitul acesta de veac, se va pedepsi pe sine cu pieirea. Pierim ca neam! Dacă nu ne trezim, pierim ca neam.”
Aș putea spune că deja suntem pieriți, și ne mai salvăm prin cei care, puțini – câți sunt ei, 7.000, 20.000, Domnul îi știe câți au fost și câți sunt – încearcă să mai facă ceva. Dar, dacă nu ne pocăim, o să fim copleșiți de marea majoritate, care trăiește altfel, și va trebui, la un moment dat, și din punct de vedere legal să ne facă ceva ca să ne scoată cu totul din societate și din istorie, ca să nu le mai stăm în cale. Fie va fi o prigoană care să ne treacă încă o dată prin sabie, pentru a nu știu câta oară în istorie, și poate ultima, fie va trebui să ne închidă în niște țarcuri ca pe vechile civilizații indiene, să ne lase să viețuim în felul nostru „nebun” pentru ei și să nu-i mai încurcăm în societate. Suntem puțini, suntem „turma mică” Luca 12:32… Și vom deveni și mai puțini.
– Durerea mare este că, totuși, avem libertatea să mergem la biserică, avem libertatea să ne rugăm, avem libertatea să-L mărturisim pe Hristos în societate, nu te ia nimeni de gât; din punct de vedere creștin, trecem printr-o perioadă în care suntem lăsați s-o facem – și n-o facem! Dacă va veni prigoana, o vom face?
– Nu. Decât celor cărora Duhul Sfânt le va putea da s-o facă; dacă nu – nu. În cei în care Duhul Sfânt va putea să mărturisească, va mărturisi. În cei În care nu va putea, nu va găsi loc de mărturisire – nu. Dar mă gândesc, în legătură cu ce spuneați despre această libertate, că nu numai libertate avem: avem și capacitate! Avem creștini ortodocși cu totul minunați, oameni care ar putea fi ai Bisericii, oameni de o frumusețe și de-o noblețe fantastică… Şi nu sunt capacități de către cei care ar trebui să o facă – eu, tu, preotul cutare, episcopul cutare, profesorul cutare nu facem lucrul acesta… Uite, un singur exemplu: în Rusia sunt organizate anumite academii de vară, așa-numitele „academii de misionarism”, în care sunt adunați oameni din toate profesiile – profesori, medici, juriști, economiști, politiști, procurori, judecători, oameni din administrația publică – toți aceștia sunt chemați și se fac cursuri de cateheză cu ei; efectiv, se întorc la locul lor catehizați și misionari! Ei duc mai departe mesajul creștin sănătos – nu superstiții, nu variante… Creștinism sănătos, creștinism cu temelie sănătoasa. Noi nu avem lucrul acesta. Și avem oameni minunați, oameni care ar vrea să faca binele! Sunt oameni de bine peste tot, dar nu se face nimic ca să fie capacități: ei înșiși ajutați și apoi, la rândul lor, să ajute. Avem nu numai libertatea – avem și cu cine s-o punem în valoare!

Sursa: interviu cu Pr. Teofan Munteanu, blogul Lumină pentru candela din suflet, 13 iulie 2014
CUM NU VII TU ȚEPEȘ, DOAMNE…?

În aceste vremuri de cumplită dezbinare, confuzie, nesiguranţă, neîncredere şi trădare, vremuri nemaîntâlnite în istoria de peste două milenii a poporului român, un personaj din negura istoriei le stă în minte românilor mai puţin manipulaţi de către sistemul politic diabolic. În contextul politico-social actual, VLAD ŢEPEŞ, făcătorul de dreptate, este un personaj mult invocat…! Privind în istoria îndepărtată, când un domnitor justițiar, iubitor de neam şi adevăr, pedepsea cumplit pe oricine îndraznea să încalce legea – și pe atunci legea era… lege şi nu fărădelege ca în prezent, când duşmanii ţării din interior şi din exterior îşi fac propriile legi după bunul plac, astfel să aibă dreptul de a fura liniştiţi fără sa fie traşi la răspundere, putem să facem o paralelă între acele timpuri ale domniei PRINCIPELUI LEGIUITOR şi vremurile actuale, și, presupunând că Ţepeş ar învia, atunci, fără dubii, am avea convingerea că, oripilat de dezastruoasa situaţie a neamului românesc, ar lua imediat măsuri pentru revenirea la normalitate. Românul providențial care l-a înfruntat pe marele Mohamed Cuceritorul, întinzându-i multe capcane şi refuzând să-i plătească tribut, s-ar fi războit astăzi, neîănfricat, cu străinii care ne calcă teritoriul şi ne fură resursele otrăvind pământurile, apele și sufletele românești.

În loc de sondele pentru exploatare a gazelor de şist în acele locuri, ar fi apărut păduri dese de ţepe… cu fundurile reprezentanţilor și corupților Chevron înfipte în ele… adânc până la ochii holbaţi de groază. Iar „casei de nebuni” (recte Parlamentul…) și de criminali trădători (Guvernul), i-ar fi dat foc Voievodul chiar în plenul şedinţelor când şleata de hoţi s-ar fi adunat să dea noi și noi lovituri amărâţilor de români. Iar reprezentanţilor și lacheilor F.M.I., cărora iudele cu nume românesc le-au închinat ţara, le-ar fi înfipt piroane pe măsură în cap, aşa cum a făcut odinioară cu solii otomani care refuzau să îşi dea jos turbanele în faţa lui, vădind sfidare și lipsă de respect. La Roşia Montană ar fi săpat multe gropi adânci în care ar fi turnat acid sulfuric peste hoiturile canadienilor nesătui de aur…

Nu scriu aceste fraze doar ca pe un exerciţiu de imaginaţie, ci s-ar cuveni să fie o o lecţie de istorie din care am avea ce învăţa. File și lecţii de istorie există suficiente încât, actele de curaj ale înaintaşilor noştri, să ne poată mobiliza la unitate şi schimbare. Dar, din nefericre, românilor din timpurile de acum le lipseşte solidaritatea, le lipsește credinţa în Dumnezeu și în stat. Lehamitea, dezamăgirea, manipularea şi dezgustul îi ţin dezbinaţi pe mai departe. „Ţepele” destinate celor care ne conduc prăpăstios destinele ne vizează pe noi, la figurat… Primim zilnic țepe… şi, totuși, ne conformăm…

Fie că ne place să recunoaştem, sau nu, ne-am făcut părtaşi la starea de anormalitate și delir în care am ajuns ca popor, sau mai bine zis ca populaţie și nu ca neam, deoarece nu mai deţinem atributele unui popor de ceva vreme, și, pentru a ne întoarce la obârşie, trebuie să ne redobândim identitatea aproape pierdută. În mod direct sau indirect, conştient sau inconştient, am luat și continuăm să luăm parte la acest proces de schimbare, de falsificare totală a valorilor socieții.

Românii opun rezistență schimbării, doar și prin prin ignoranță și votul ca de orbi. Majoritatea refuză să vadă realitățile dramatice. Se plafonează de acel mereu „nu se poate schimba nimic… suntem prea mici…” și fiecare subiect este manipulat de sistem… Doar o mică parte dintre români parte dintre români gândesc altfel . Majoritatea uită de puterea conștiinței colective, uită de drepturile pe care le au ca cetățeni, se mulțumesc să primească foarte puțin, atât cât să le poate asigura la limita subzistenței traiul de pe o zi pe alta, fiind disperați după informații intoxicatoare din publicațiile infecte care alterează simțul realității și nepăsători la informațiile juste, utile care transmit contrariul. Astfel, părem că toți ignorăm importanța istoriei, faptele înaintașilor și nă ne complacem în minciună, manipulare și false percepții. Cunoașterea adevărului istoric este esențială pentru determinarea schimbării mentalității.

Noi, naționaliștii militanți, asumându-ne rolul de mesagerii dreptăţii, ca urmaşi ai lui Ţepeş-Vodă, luptăm în continuare pentru redobândirea drepturilor confiscate. Poate că, totuși, nu degeaba facem apel la trezirea conştiinţei naționale a românilor. România se îndreaptă, se pare, spre dictatura satanistă ce va fi instaurată de către promotorii oculţi ai globalizării.

Totuși, în România există și un lider spiritual îndumnezeit, un om al maselor, un patriot cu sufletul şi conştiinţa curate, cu credinţă în spiritul justițiar, în Neam și Țară. Dumnezeu ni l-a trimis ca salvator al naţiunii române. Dar trebuie ajutat să îşi îndeplinească misiunea divină cu ajutorul poporului care trebuie să îi iasă în întâmpinare și să îl susțină. Acest îndrumător aşteaptă şi sprijină neabătut deşteptarea conştiinţei naţionale.

Sursa: site-ul Natiunea, Andreea Arsene, 10 februarie 2014

SĂ MĂRTURISIM ȘI SĂ APĂRĂM ORTODOXIA

Sunt creştini ortodocşi care nu mărturisesc şi nu apără Ortodoxia, temându-se că vor avea necazuri, că vor fi daţi afară de la serviciu, că işi vor pierde averea şi libertatea. Dar Domnul Hristos ne spune că pentru Adevăr trebuie să te jertfeşti şi la nevoie să şi mori. Dacă nu mărturisim, ne aşteaptă o veşnicie îngrozitoare, chinuitoare în focul cel veşnic. Pentru că de moartea trupească, de Judecată şi veşnicie nu putem scăpa. Teama de această moarte trupească este o mare greşeală. Murim în câteva clipe, dar ce urmează este mai important. Cum ne ia moartea? Unde ne duce?
Iar dacă pentru orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult pentru orice cuvânt ruşinos şi „cu atât mai mult pentru orice cuvânt ucigător de suflet”, spune părintele Arsenie Papacioc. Dacă mărturisim, suntem vii duhovniceşte şi-n această viaţă şi în viaţa cea veşnică. Iar dacă nu mărturisim, este o suferinţă teribilă, se îndepărtează harul Duhului Sfânt de la noi şi suntem morţi duhovniceşte în această viaţă, iar după Judecata Înfricoşată, vom merge în chinurile cele veşnice. Cine va putea să spună la Înfricoşata Judecată că n-a ştiut? Dacă n-a ştiut de ce n-a întrebat, de ce nu s-a informat? Cât timp am pierdut şi câte lucruri deşarte am căutat, am citit şi am aflat în această viaţă? Hristos ne-a spus tot ce ne este necesar pentru mântuire. Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat şi se ruşinează să mărturisească.
Ne spune Domnul Hristos: ,,Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38). Luaţi aminte, voi toţi, care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată, dreptatea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi, cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Luaţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci Prietenul cel mai Bun.
Aceleaşi buze Care, pe Cruce, au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte gro­zave, grozave, dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în această lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos Îi va fi ruşine cu tine? Dacă ţi-e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea; Dacă ţi-e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; Dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; Dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe Cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume; Dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos.
Atunci de bună seamă te ruşinezi de Hristos, faţă de cineva mai mic decât Hristos. Îţi este ruşine de părintele tău în faţa unui şoarece, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Preacurat în faţa celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel Înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei în faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îţi joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Puţin, doar puţin mai este şi (Hristos n. n.) va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui, ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de Împăratul Slavei, ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea.
Mai bine să-ţi fie ruşine acum, câtă vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor”. „De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşinează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de Dumnezeirea Mea, şi de Întruparea Mea din Preacurata Fecioară, de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi. Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgăduieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi.
Cuvintele lui Hristos sunt testament dătător de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte Cuvintele de Sine Însuşi, nu le dă mai puţină însemnătate. Cuvântul Lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin Cuvântul Său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţitor, de viaţă dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: şi Cuvântul era la Dumnezeu (Ioan 1,1)?” „Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare în­chinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37).
Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iubească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, orice păcat, care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui astfel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi.
Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osândească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţeleg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou”. Iar pe cei care prigonesc pe mărturisitori, îi aşteaptă Judecata Înfricoşată, pentru că Dumnezeu răzbună moartea Sfinţilor Săi (Fac. 4,11; Ps. 78,11; Mt. 23,35; Apoc. 6,9-10; 19,2).

Sursa: blogul Apărătorul ortodox, 2 august 2014, art. CREDINŢA FĂCĂTOARE DE MINUNI, Părintele Daniel de la Rarău
,,SCRISOARE ADRESATĂ POPORULUI ROMÂN”

Popor român !
– Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi!
Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut.
Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu – dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte.
De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale?
Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.
Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ.
Scrierea sumeriană a apărut 1.000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul.
Cât timp o să te laşi neglijat?
Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii.
Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc.
Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare.
NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT.
De ce te laşi dezbinat?
Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.
Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii.
Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria.
Când îţi vei revendica drepturile?
Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni.
De ce ai lăsat să se întâmple asta?
Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria.
Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma?
Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci !!!
Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci !!!
Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci !!!
Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei.
Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ?
Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci !!!
Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci !!!
Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile “nerentabile” la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul, iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci !!!
Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse, pentru ca fiii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care, habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci !!!
Elemente din tezaurul ţării, sunt trimise “la expoziţie” în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos, nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci !!!
Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor, străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională. Tu taci !!!
Slujbaşii ţării, căftăniţii, vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi, bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecaţi” de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică “mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”. Tu taci !!!
Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. Tu taci !!!
Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze, spun că nu e nimic deosebit. Tu taci !!!
Şi se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns, deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată. Tu taci !!!
În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu taci !!!
Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. Tu taci !!!
Dacă te îmbolnăveşti, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. Tu taci !!!
Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României (de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al Ţinutului Secuiesc, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. Toţi tac !!! Tu taci !!!
Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii, pentru că eşti prea bogat în viziunea lor, sau nu meriţi ce ai câştigat, iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma. Tu taci !!!
Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. Tu taci !!!
Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul. Tu taci !!!
Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să te mai consulte pe tine… Tu taci !!!
Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri, fără să le pese de interesul naţiunii, trădând jurământul făcut la investire. Tu taci !!!
ASTA SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI, POPOR ROMÂN, ŞI TU TACI !!!
Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută.
Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.
Cât o să mai taci? Trezeşte-te, popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii.”

Sursa: blogul Lumină pentru candela din suflet, 15 iulie 2013
NAȚIONALISMUL – POLEMICI, CONTROVERSE…

O controversă fără sfârşit este aceea care vizează relaţia dintre naţionalism şi patriotism. Deşi unii susţin că naţionalismul nu înseamnă nimic în plus sau în minus faţă de patriotism – credinţa în idealurile naţionale şi apărarea intereselor naţionale, există şi păreri potrivit cărora naţionalismul e o ramură a patriotismului: toţi naţionaliştii sunt patrioţi, dar nu toţi patrioţii sunt naţionalişti.
Aceasta pentru că patriotismul înseamnă loialitate faţă de o ţară, însă nu toate ţările sunt omogene din punct de vedere naţional. Este posibil să fii patriot canadian sau belgian, dar e oximoronic să fii naţionalist belgian sau canadian, pentru că fiecare dintre aceste două ţări include două naţionalităţi: canadienii – francezi şi englezi, belgienii – valoni (francezi) şi flamanzi (olandezi).
Charles Maurras stăruia că “patriotismul este pioşenia faţă de solul naţional, pământul strămoşesc şi, prin extensie, teritoriul istoric al unui popor; virtutea pe care o desemnează se aplică apărării acestui teritoriu contra Străinului din exterior. Naţionalismul nu se raportează numai la pământul strămoşesc, ci la strămoşii înşişi, la sângele acestora, la opera şi moştenirea lor morală şi spirituală, înainte chiar de aceea materială. Naţionalismul presupune salvarea tuturor acestor comori, care pot fi primejduite fără ca străinii să treacă graniţa, iar teritoriul să fie efectiv invadat. Naţionalismul apără naţiunea contra Străinului din interior. (…) Naţionalismul impune tuturor chestiunilor diverse care i se înfăţişează un numitor comun: Interesul Naţional”.
Naţionalismul îşi propune să promoveze interesele tuturor celor de aceeaşi natio, adică ale unui grup care are o origine şi educaţie comune, cu alte cuvinte, care are obiceiuri de comunicare complementare. Patriotismul îi priveşte pe toţi rezidenţii unui grup etnic, indiferent de originea lor etnică. Naţionalismul îi priveşte pe toţi membrii unui grup etnic, indiferent de ţara lor de rezidenţă. la fel de adevărat este că “naţionalismul e preocupat în primul rând de independenţa şi unitatea naţiunii; patriotismul este pasiunea care-l influenţează pe individ să-şi slujească obiectul devotaţiunii – patria sa, fie apărând-o de invazii, fie aparându-i drepturile, fie menţinând vigoarea şi puritatea legilor şi instituţiilor”.
Naţionalismul nu este o forţă care să înregistreze perioade de recrudescenţă şi recesiune, ci un ansamblu eterogen de tipare lingvistice, obiceiuri şi oportunităţi cu caracter organic, care influenţează viaţa politică şi culturală a naţiunilor moderne. Naţiunea este o entitate atât de importantă, încât este foarte greu ne imaginăm o lume lipsită de naţionalism. Or, se va împlini, oare, profeţia lui Goga privind triumful naţionalismului: “Eu cred în acest reviriment al ideii naţionale în această ţară. Sau vine o biruinţă a ideii naţionale, astăzi, când sentimentul naţional trece prin cea mai completă zbiciuire pe întreg continentul şi angajează şi sufletul românesc şi clasa conducătoare; sau, după criza actuală a sufletului românesc, vom intra într-o criză de stat“…
Interesantă este și polemica dedicată raporturilor dintre naţionalism, conservatorism, progresism şi tradiţionalism. Cioran insista, nostalgic, că “progresul este nedreptatea pe care o făptuieşte fiecare generaţie faţă de cea care a precedat-o”, iar Chesterton observa ironic: “Lumea s-a împărţit în conservatori şi progresişti. Treaba progresiştilor este să meargă înainte făcând greşeli. Treaba conservatorilor este să prevină ca greşelile să fie corectate”.
De fapt, pentru mulți, naţionalismul este în acelaşi timp conservator şi creator: se inspiră din trecut, dar nu se limitează la acesta. Conservatorismul, în sine, este ultima încercare inutilă de a opri schimbarea sau de-a o încetini. Naţionalismul este singurul care păstrează continuitatea dintre trecut, prezent şi viitor, nesacrificând realităţile trecutului şi prezentului de dragul unui viitor imaginar, dar nici sacrificând viitorul pe altarul unui trecut idilizat şi a unui prezent imperfect. Diferenţa esenţială dintre naţionalism şi conservatorism este următoarea: conservatorii predică tradiţia în general, în vreme ce naţionaliştii promovează o tradiţie anume – naţionalitatea. Tocmai de aceea, naţionalismul oferă o alternativă la liberalism coerentă şi superioară, ceea ce conservatorismul nu este în măsură să realizeze. Naţionalismul nu este legat de nici un sistem social decadent; este produsul democraţiei şi se poate dezvolta în limitele acesteia. De aceea, naţionalismul nu semnifică rezistenţa la progres, ci o redirecţionare a acestuia.
Să insistăm puţin şi asupra raportului dintre naţionalism şi democraţie. Se afirmă – corect – că nu există democraţie, nici suveranitate, dacă naţiunea nu este concepută ca un singur popor/ethnos, în sensul politic al termenului. Adevărata egalitate, care poartă numele de echitate, este un principiu de drept (universal recunoscut) şi nu poate fi confundată cu egalitarismul sec, menit să ignore diferenţele reale şi semnificative care apar între indivizi şi între comunităţi.
Astfel, între naționalism și democrație nu a existat niciodată vreo incompatibilitate structurală sau ideologică, după cum observa şi Iorga: “Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte naţionalismul ca o datorie de a lucra din răsputeri pentru ca în ţara lui românul să-şi aibă tot dreptul lui fără a nedreptăţi pe nimeni, dar fără a se lăsa nedreptăţit de nimeni. Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte democraţia nu numai ca dreptul poporului dea a lua parte la cârmuirea ţării sale, dar şi ca datoria celor chemaţi de a-l pregăti pentru această sarcină, de a-l lumina pentru el, în loc de a-l întuneca pentru ei”.

Sursa: site-ul Natiunea, Vlad Hogea, 1 septembrie 2014

PATRIOTISM ȘI NAȚIONALISM!

Vremurile noastre fac mult tam-tam pe marginea celor două noţiuni, de regulă aşezate într-un nemeritat raport de contrarietate: patriotismul – o însuşire pozitivă ce trebuie mereu adâncită şi dezvoltată (bunăoară ca la americani), naţionalismul – o trăsătură negativă, ori în cel mai bun caz parţial negativă. Oricum, o însuşire cu conotaţii politico-sociale neagreate pe la marile case democratice, motiv pentru care ea trebuie veştejită încă din faşă.
În ceea ce priveşte patriotismul, aici nu încap controverse, deoarece noţiunea reflectă o stare atitudinală sau cel puţin o aspiraţie, apreciată şi stimulată la cei care o deţin, ceilalţi fiind judecaţi în consecinţă (şi) după acest criteriu. Pentru că patriotismul reflectă chintesenţa sentimentelor faţă de ţara ta, faţă de neamul, tradiţiile şi reuşitele compatrioţilor tăi. Pe scurt, ea este mândria ce înoată în dragostea nestinsă faţă de poporul care te-a născut şi afirmat! Nu cred că există sentimente laice mai profunde decât patriotismul. Romanii considerau că-i o nespusă bucurie să mori pentru patria ta: Dulce et decorum est pro patria mori!
Din nefericire, acest frumos şi înălţător sentiment este tot mai neglijat, pe măsură ce omenirea, în speţă europenii, sunt din ce în ce mai preocupaţi de problemele integrării şi ale globalizării. Cât îi priveşte pe români, ei nu iau exemplul viu oferit de americani, nemţi sau francezi, ci au căutat – şi chiar au reuşit! – să se descotorosească de povara românismului, de îndată ce au ajuns înafara României şi s-au văzut integraţi (unii dintre ei doar toleraţi) în alte medii sociale, multe dintre ele de-a dreptul ostile ţării ce i-a născut.
Desigur, este necesară şi obligatorie operarea unei reale distincţii între sentimentele patriotice curate, sincere, duioase, respectiv cele patriotarde, de faţadă, afişate cu ostentaţie, vulgare, dospind de falsitate şi interese mârşave. Naţionalismul este un sentiment şi o atitudine politico-socială care s-a cristalizat în bătăliile ideologice şi diplomatice, indispensabile pe tot parcursul consolidării, afirmării şi apărării naţiunilor create. Cele două concepte – patriotismul şi naţionalismul – se presupun reciproc, iar toate rapturile teritoriale săvârşite de naţiunile mari şi trufaşe în dauna celor mici, n-au făcut decât să alimenteze sentimentele naţionale ale celor năpăstuiţi şi ultragiaţi. Dar iată că până la urmă tot ei sunt acuzaţi de străinii necunoscători şi nesimţitori la durerile naţionale, că adică se fac vinovaţi de sentimentalisme desuete şi de o dragoste penibilă (sic!) vizavi de ţara, istoria şi tradiţiile lor. E clar, lumea pe care ne străduim să o construim, nu va avea ce face cu asemenea vestigii, căci ea va întruni toate caracteristicile unui vast ghetou civilizat, iar oamenii viitorului, fără mamă şi tată, fără ţară şi istorie, se vor mândri cu admirabilele lor însuşiri de roboţi eficient programaţi.
Însă o asemenea acuzaţie ca cea de mai sus se articulează pe două vicii de fond:
1. Când e vorba de patria şi neamul tău, nimic nu este exagerat! Mereu e prea puţin, căci după cum bine afirmă înţelepţii, „Tot ce este exagerat, devine insignifiant!” Ori măreţia şi valoarea morală a unui atare simţământ nobil, nu pot fi minimalizate sau terfelite prin aranjamente politice, cel mai adesea nefericite pentru popoarele mici şi mijlocii. Asemenea sentimente ţin de substanţa biosocială a cetăţenilor, alimentată din seva istoriei dătătoare de conştiinţa continuităţii traiului pe aceleaşi meleaguri.
2. Mai este un viciu de natură filologică. Pentru manifestări ce duc la învrăjbire şi ură între popoare şi rase, ori la conflicte interetnice, existau deja termeni consacraţi: şovinism, rasism, antisemitism, xenofobie. De ce era nevoie de încă un termen? Şi încă un termen obţinut după secătuirea lui de un conţinut vrednic de cea mai aleasă cinstire. Că doar naţionalismul reflectă dorinţa popoarelor de-a fi cineva în lume. Petre Ţuţea spunea: „Nemţii se cred buricul pământului, englezii două buricuri, iar francezii trei şi jumătate”.
Ei da, când naţionalismul îmbrăţişează formele radicale ale ultranaţionalismului, atunci da, el ajunge să violeze ideea de echilibru social pe arii extinse, prin urmare el trebuie respins ca ceva extrem de primejdios, altfel lesne se ajunge la excese precum cele comise în perioada de tristă amintire a Germaniei naziste. Însă naţionalismul românesc nu este creaţia românilor de azi ori de ieri. El este creaţia evanghelistului nostru, inegalabilul Eminescu!
Sursa: site-ul Națiunea, 9 iulie 2014, George Petrovai

DE CE L-AU FĂCUT ,,NEBUN” CAROL I ȘI TITU MAIORESCU PE MIHAI EMINESCU!
În ultimii 20 de ani s-au scris cărţi şi publicat numeroase studii ştiinţifice prin care s-a dovedit că lui Mihai Eminescu i s-a pus diagnosticul de „nebun” în vara lui 1883 pentru că încurca planurile secrete de alianţă ale Regelui Carol I cu Austro-Ungaria şi Germania. Poetul Mihai Eminescu, ca redactor şef la Timpul, publicaţia conservatorilor români, milita deschis împotriva unei alianţe cu Viena şi pentru unirea Transilvaniei cu România. Poetul Naţional era implicat activ în conducerea Societăţii secrete „Carpaţii”, care se înarma pe ascuns şi acţiona pentru un război de eliberare în Ardeal. Planurile lui Mihai Eminescu îl deranjau pe Regele Carol I şi, mai ales, elita politică conservatoare şi liberală, precum şi curentul masonic pentru realizarea unei alianţe cu Germania şi Austro-Ungaria. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul junimistului P. P. Carp care îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda se va executa pe 23 iunie 1883. Eminescu avea doar 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883.
Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lamureste în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat mută lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Eminescu trebuia eliminat din presă şi viaţa culturală a ţării prin înscenarea nebuniei. La instigarea cancelarului german Bismarck şi al baronului austriac Von Mayr, şeful serviciilor secrete vieneze, sediile Societăţii secrete „Carpaţii” sunt închise, iar liderii ei sunt arestaţi şi expulzaţi din ţară. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din România. La fel şi Zamfir C. Arbore.
Cu poetul Mihai Eminescu, a cărui geniu era recunoscut de opinia publică, situaţia eliminării acestuia din prim planul vieţii politico-culturale era mai dificil de realizat. Pur şi simplu i s-a înscenat „nebunia”. În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui T. Maiorescu (pseudo-protectorul) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită. Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu)
Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu. În conspiraţie intră şi un ziarist şantajist şi aventurier, posibil agent al poliţiei. În fatidica zi de 28 iunie Mihai Eminescu, presimţind că va fi arestat la sediul societăţii secrete pleacă la Capşa, un local de lux din Bucureşti. Aici i se întinde o cursă de către jurnalistul Grigore Ventura. La Capşa, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-national” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul, ca un agent provocator, şi îi propune să meargă împreuna la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ciudat că cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Suţu, unde avea deja rezervat un loc de dinainte.
Din această dată începe „odiseea” nebuniei lui Mihai Eminescu. Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului. Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical. Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu. Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa. După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat”. El îşi reia activitatea poetică şi e numit chiar pe post de bibliotecar la Iaşi. Vlahuţă îl vizitează şi-l consideră perfect sănătos şi în puterea creaţiei. În ciuda teoriilor lui Titu Maiorescu şi apoi a lui George Călinescu că poetul nu a mai scris după 1883, datorită „nebuniei” sale, este fals. Eminescu a continuat scrie poezie şi proză. Evită jurnalismul din motive demne de înţeles. Eminescu nu a fost nebun şi nici bolnav de sifilis aşa cum spun unii medici care l-au consultat. Moartea poetului survine în urma lovirii cu o piatră în cap pe 15 iunie 1889 din partea unui pacient nebun în azilul unde era internat. Reanalizarea recentă a autopsiei de catre doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimarii acestuia.
După un studiu care s-a intins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”. Creierul sau, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior intenţionat la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boala consumă materia cerebrală. În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să scrie în jurnal: “Pe la 6 ore a venit Stemill si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie”.
„Nebunia” şi moartea lui Mihai Eminescu sunt creaţia unor interese politice majore ale statului român, care a încheiat în septembrie 1883 o alianţă secretă cu Austro-Ungaria şi Germania, prin care se prevedea eliminarea politicienilor şi scriitorilor români, care se opuneau proiectului de alianţă „contra naturii” a lui Carol I şi doreau un război pentru eliberarea românilor asupriţi din Ardeal. Mihai Eminescu a fost făcut „nebun” şi apoi ucis pentru că şi-a dorit unirea tuturor românilor într-un singur stat „de la Nistru până la Tisa”, fapt ce a deranjat marile puteri ale epocii şi protipendada politică de la Iaşi şi Bucureşti. Mihai Eminescu nu putea fi târât într-un proces public că a dorit să-l asasineze pe Rege sau să fie expulzat că dorea unirea cu Ardealul, pentru că altfel indigna opinia publică românească până la revoltă. Atunci, Regele, Titu Maiorescu – „asasinul moral” al poetului – şi Poliţia au înscenat „nebunia” lui Eminescu, incluzând în complot o serie de medici, ce făceau parte din organizaţii oculte sau discrete, subordonate intereselor de stat ale lui Carol I şi ale unor lideri liberali sau conservatori.
Sursa: site-ul Națiunea, Ionuț Țene, 21 iunie 2014

MULT PREA UȘOARA MANIPULARE A POPORULUI ROMÂN!
Dumnezeu ne-a acordat şansa celor care avem acum o ”anumită” vârstă să fim contemporani cu două piscuri ale ortodoxiei naţionale: Arhimandritul Arsenie PAPACIOC şi Protosinghelul Arsenie BOCA. Un sfânt al Dobrogei şi un altul al Ardealului, necanonizaţi încă. Primul a fost legionar încadrat. Al doilea neîncadrat, dar trăitor (îşi purta la gât, cu discreţie, crucea primită cadou de la ultimul Căpitan al neamului – Corneliu CODREANU). Aceşti doi coloşi au avut, în anumite momente ale vieţii lor, o legătură ciudată în relaţia fiecăruia cu stăpânirea ateo-comunistă a vremii. Spre exemplu, Părintele Papacioc a trasat o linie clară şi consecventă de luptă făţişă cu antichriştii respectivi. Părintele Boca însă, pentru o perioadă, s-a comportat (şi i-a sfătuit şi pe învăţăceii lui în acest sens) oarecum altminteri, mergând pe ideea că stăpânirea aceea, aşa antichristică cum era ea, era totuşi cu voia lui Dumnezeu (de amintit faptul că atitudinea sa în faţa presiunii fantastice la care a fost supus de regimul comunist, a fost dată şi de ascultarea oarbă, pur monahicească, pe care Protosinghelul Boca o făcea în faţa ierarhului său).
A avut vreunul dreptate mai multă decât celălalt? A greşit careva dintre ei?
Greu pentru un mirean mai mult decât păcătos să-şi dea cu părerea. Ceea ce se ştie însă cu certitudine, este faptul că ”Ţara asta are inflaţie de smerenie”, iar singura ei şansă de a ieşi de sub prăbuşirea morală şi socială în care se află ţine exclusiv de capacitatea ei de a purta un ”război întru Cuvânt”. Nu eu zic acestea, ci alţi doi sfinţi (tot necanonizaţi) ai aceleiaşi ortodoxii naţionale: Părinţii Gheorghe CALCIU-DUMITREASA şi Nicolae STEINARDT. Alţi doi legionari, deşi ultimul a fost iudeu!
Bine, dar ce legătură au toate astea cu titlul acestei pagini? Păi, au! Pentru că iată, noi suntem în primăvara lui 2014, la finalul căruia vom ”sărbători” 25 de ani de la aşa zisa revoluţie anticomunistă (memento: 25 de ani a durat dictatura ceauşistă, căci la revoluţia cu pricina prea puţini strigau ”jos comunismul, mai toţi strigând ”jos Ceauşescu”!), şi ne întrebăm tot mai serios dacă am făcut bine ori nu cu ea, cu revoluţia! Mai concret, stăpânirile perindate în aceşti ani la comanda ţării au fost atât de jalnice prin efectele acţiunilor lor încât i-au determinat pe mult prea mulţi români să regrete dictatura celui căruia îi strigau şi îi doreau moartea în decembrie ’89! Căci cu ce s-a ales acest popor după munca stăpânilor lui (munca acestora, în mod normal, trebuia să ţintească exclusiv interesul naţional, nu?!)? S-a ales cu o ţară vândută pe nimic, cu o splitare a societăţii în care zece la sută din indivizi câştigă 75 la sută din veniturile totale, restul de 25 la sută revenind celorlalţi 90 la sută din cetăţeni, s-a ales cu o decădere absolută a vieţii morale şi religioase, şi toate astea pe fondul unor politici „dezvoltate” de nişte tipi care sunt, de fapt, organizaţi în structuri mafiote şi nicidecum în partide politice.
Se vede, fapt confirmat inclusiv de apatia existentă în prezenta campanie electorală, o dezgustare totală a poporului faţă de politică şi de partide, dar ce vină au partidele în sinea lor?! Ce vină are Partidul Conservator, care cândva se mândrea cu luptători de rangul ”Domnului” Eminescu, de faptul că acum numele lui este purtat de indivizi de teapa lui dan voiculescu?! Ce vină are social-democraţia, care în Europa este reprezentată de politicieni ce trăiesc într-o modestie absolută, de faptul că unii dintre membrii de vârf ai psd-ului românesc au furat, înşelat, deturnat banii poporului până când ei şi-au acumulat averi de mai multe sute de milioane de euro?!
Nu au partidele, în sine, nici o vină. Lumea nu poate trăi altfel decât guvernată, administrată, căci altminteri în câteva zile s-ar instala haosul total, dar guvernările, ne spune Sfântul Apostol Pavel, trebuie să fie slujitoarele lui Dumnezeu spre bine. Auziţi, stimaţi români, SPRE BINE! Guvernările noastre post-decembriste, cu câteva excepţii la nivel de individ, au fost orientate, toate, spre răul poporului şi doar spre binele lor, al stăpânilor! Iar noi, ca un popor în care smerenia dă peste răscoale, nu numai că le-am acceptat, dar chiar le-am şi apreciat (căci altfel cum ar fi putut obţine nişte usl-işti 60 la sută din voturile celor 42 la sută dintre votanţii anului 2012?!)!
Şi iată cum ne apropiem mai mult de rostul titlului acestei pagini – cum reuşesc aceşti indivizi mai veroşi decât toţi veroşii lumii (pentru că extrem de rare sunt cazurile, în lume, când nişte politicieni au reuşit să acumuleze în cca zece ani averi de ordinul zecilor şi chiar sutelor de milioane de euro!) să manipuleze timp de 25 de ani acest popor?! De ce acceptă românii, în poziţia ghiocelului, toate mârşăviile la care au fost supuşi în această perioadă?! De ce se lasă ei împinşi, precum vitele la abator, către lichidarea sigură a tot ce înseamnă tradiţie naţional românească?! Facem aceasta, cumva, dintr-o nestăvilită ascultare a îndemnului biblic ”Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri; că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu”?! Măcar de-ar fi fost aşa şi tot era mai bine; în realitate însă, noi trăim nişte vremuri în care relaţia noastră cu Dumnezeirea este de un absurd ce-i poate arunca pe unii într-o zonă a deznădăjduirii totale, cu tot păcatul aferent acesteia! Oameni care confundă Învierea cu fel şi fel de iepuri(!), Naşterea cu cine ştie ce cozonaci ori sacrificări rituale de porci(!), oameni care cred în două Marii, una mai mare şi alta mai mică (!), nu vor accepta stăpânirile, de-a dreptul criminale de care am avut parte în aceşti ani, din raţiuni de dogmă ortodoxă! Cine poate crede aşa ceva?! Oamenii aceştia vor accepta respectivele stăpâniri dintr-un motiv care, de nu va fi eradicat, va duce România la pieire – acesta este faptul că şi ei, dacă ar fi în locul actualilor stăpâni, ar proceda poate chiar mai rău decât aceştia!
Iată riscul imens pe care românii buni, corecţi, nemulţumiţi şi nemanipulabili şi-l asumă implicit prin imparţialitatea şi neimplicarea lor în viaţa cetăţii. România este condusă politic de nişte asasini economici susţinuţi din spate de acea parte manipulabilă a poporului. Acest tandem are imensa lui responsabilitate, numai că şi cealaltă zonă nemanipulabilă dar şi neimplicată în acelaşi timp, are, la rându-i, responsabilitatea ei, deoarece în faţa stăpânirii trebuie să ne supunem atâta timp cât ”ea este slujitoare a lui Dumnezeu” – Romani, Cap. 13, după care ”Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” – Faptele, Cap. 5. Iar dumneavoastră tocmai de aia sunteţi nemanipulabili, pentru că ştiţi acestea sau cei care nu le ştiţi le faceţi din fire, din conştiinţa pe care Dumnezeu a sădit-o ontologic în sufletele fiecăruia dintre noi.
Readucerea Sfintei Treimi în miezul vieţii socio-politice a ţării reprezintă singura şansă de aşezare a poporului pe un trend ascendent, din toate punctele de vedere, pe un termen nelimitat. Mântuitorul Însuşi ne-a spus aceasta: ”…căci fără Mine nu puteţi face nimic” – Ioan Cap. 15.
Va realiza acest lucru FSN-ul ori PNL-ul?! Haida, deh! Ei înşişi s-ar tăvăli pe jos de râs dacă le-ai pune această întrebare! Poporul nemulţumit, nemanipulabil, moral şi cu frică şi credinţă nelimitată în Dumnezeu, însă, ar putea să răstoarne munţii, ce e drept cu o condiţie: să-şi dorească aceasta şi să se implice. Să se implice la modul cel mai serios, la modul dramatic chiar, ţinând cont de situaţia absolut specială în care se află ţara, în bunul mers al acesteia. Numai aşa se va putea realiza stăpânirea ce-I va sluji lui Dumnezeu spre binele poporului!
Sursa: site-ul Natiunea, Sorin Andrei, 3 mai 2014

ANTON LIXĂNDROIU: NU POT STA INDIFERENT CÂND SE DUCE O VENDETTĂ ÎMPOTRIVA ȚĂRII MELE. DISCURS PENTRU ROMÂNIA. GÂNDURI ȘI ATITUDINI.
La 87 de ani, Anton Lixăndroiu, o legenda vie a românismului din toata lumea (care a chemat in judecata statul maghiar la Tribunalul International de la Haga pentru a-l determina sa-si ceara iertare pentru masacrele anti-romanesti din al doilea razboi mondial) s-a intors in România si s-a stabilit aici. Opera lui cetateneasca, si viata lui exemplara, trebuie cunoscute. Incepem, de aceea in NEAMUL ROMANESC publicarea unor fragmente din declaratii si scrieri memorialistice ale acestui uimitor de hotarat carturar roman, din stirpea ”argumentationismului” transilvan.
__________________________________________________________
Dintre ziarele americane care publica articole deformate despre romani , pe locul întâi, de la distanţă, se situează “The New York Times ” . Acestui ziar i-am trimis nu mai puţin de 790 de scrisori de protest, la care nu a răspuns deloc! Mai departe, am cerut sprijinul a şase senatori care, la rândul lor, au scris redacţiei, sugerându-i să-şi respecte cititorii. Nici ei n-au primit nici un răspuns. Mă gândesc să dau în judecată acest ziar şi să-i cer 200 de milioane de dolari – daune pentru defăimarea statului român, sumă pe care o voi dona pentru construirea de azile şi spitale în ţară. Urmează ziarele International Herald Tribune, Chicago Tribune, The New York Review of Books,
Financial Times, precum şi televiziunile CNN şi Channel Seven. Aici a lucrat otrăvită Barbara Walters, în ale cărei emisiuni insista pe faptul că România îşi vinde în masă copiii sau îi lasă să doarmă prin canale şi în gurile de metrou. Am cerut redacţiilor respective s-o scoată la pensie, că nu ştie ce vorbeşte. De ce nu vede câţi drogaţi şi copii abandonaţi zac prin canale în Brooklyn şi Bronx (New York) sau în Chile, Peru sau Venezuela? Nu cumva e plătită de cineva să vadă numai boschetarii din Bucureşti? Deformari si defaimari ? Enumăr câteva: în România trăiesc 3 milioane de maghiari şi 3 milioane de ţigani, iar ansamblul minorităţilor naţionale depăşeşte 40% din populaţie. Cu alte cuvinte, numai 60% din populaţia României sunt români! Armata Română a împuşcat şi aruncat de vii în foc zeci de mii de evrei din nordul Transilvaniei, în timp ce guvernul român condus de Antonescu a trimis la Auschwitz 200.000 de evrei din Transilvania.
– Declaratia generalului american Wesley Clark, potrivit căreia „Tratatul de la Trianon a fost o mare greşeală si ar trebui revizuit”.
– Harta publicată de National Geographic, în care se arată că în Transilvania se vorbeşte o singură limbă: maghiara. Harta revistei Arborele Lumii, care ne înfăţişează „Ungaria Mare”, întinsă de Ia Tisa până la Dunăre, la Marea Neagră şi la Nistru. Aberaţiile ramolitului G. Prouty, colonel din al doilea război mondial, care a văzut, cică, prizonierii americani venind din România, fiecare cu piciorul tăiat din genunchi de către barbarii de români, după un obicei ce vine de la Dracula. În realitate, se ştie că piloţii americani doborâţi de germani la Ploieşti au fost ţinuţi la Timişul de Sus ca nişte boieri, trăind mai bine decât ofiţerii din armata română.
În fine, am fost scandalizat-de declaraţia consulului american la Bucureşti, Michael Mates, potrivit căreia Biserica Ortodoxă Română persecută alte biserici, în special Biserica Maghiară.
Mulţi nervi mi-a făcut şi articolul lui Thomas I. Noon, intitulat „România îşi persecută minoritatea maghiară”. Probabil l-a scris în stare de ebrietate, aşa cum par a fi multe articole antiromâneşti publicate în America. De altfel, nici episcopul Tokes nu e prea departe de aceşti denigratori, rând afirmă, la Cleveland, că maghiarii sunt un fel de sclavi negri ai României.
Este adevărat ca The New York Times n-a mai scris nimic în ultimul an despre România. Nici rău, nici bun. Dar asta nu înseamnă că jurnaliştii respectivi nu trebuie să răspundă pentru ceea ce au făcut. Şi-i voi chema în justiţie. Pentru că nu pot sta indiferent când se duce o vendettă contra ţării mele.
Sursa: blogul neamulromanesc. WordPress.com

“LECȚIA DE ISTORIE” de Radu Pietreanu

Mi-a rămas săpat în minte de pe când copil eram
Că sunt Om, că am o Ţară şi o Limbă şi un Neam
Că-n adâncul gliei sfinte zac de veacuri moşii mei
Că din ei răsare pâinea şi prin mine trăiesc ei
Valuri tulburi de uitare peste moşii mei se-aşează
Limba nu ne mai e limbă, ţara nu mai este trează
Ne-nvaţă imbecilii intereselor perfide
Cum să ne uităm strămoşii, şi să venerăm partide
Cum să ne uităm istoria, şi s-o vindem pe bucăţi
Cum să facem Mall-uri, vile, scoţând piatra din cetăţi
Pe Vlad Ţepeş cum să-l facem personaj de film de groază
Capul lui Mihai Viteazu’ în dolari cât valorează ?
Ne învaţă imbecilii că Bălcescu a fost laş
Sau că Decebal batrânul a fost un sinucigaş
Cum de s-a ajuns aicea ca să vină fiii ploii
Nesimţiţi cât să-şi permită a ne ponegri eroii?
Nişte dascăli mediocri ce-au citit minciuni sfruntate
Şi ni’le aruncă-n faţă ca pe legi adevărate
Bieţi defăimători de stirpe, lacomi şi periculoşi
Ce-am fi noi fără istorie? Ce-ar fi ei fără strămoşi?
Fără urletul lui Horea am fi sclavi şi azi pe roată
Iară hunii din pustie, nobilime elevată!
Fără paloşul lui Ştefan, am fi paşalâc turcesc
Robi umili care cu grâne tot Islamul îl hrănesc!
Dacă nu muream în luptă la Neajlov şi la Rovine
N-am mai fi avut biserici unde neamul să se-nchine!
Nu trecurăm peste veacuri ca o naţie coruptă
Ci cu aspre sacrificii, şi cu jertfe, şi cu luptă!
Şi a trebuit adesea, spre a ne salva norodul
Sângele lui Brâncoveanu să inunde eşafodul
Trupul lui Ioan Cumplitul să se rupă în bucăţi
Umărul lui Avram Iancu să se sfarme de cetăţi
Plânsul lui Vladimirescu să s’audă din fântâni
Ca un preambul la imnul ”Deşteptaţi-vă români”
Fierul smuls din pieptul ţării ne-a fost arma şi necazul
Şi coroana pentru Doja, şi baltag pentru Viteazu’
Munţii noştri aur poartă, am putea să fim bogaţi
Însă nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădaţi
Biciuiţi de monştrii vremii şi răpuşi de neputinţă
Am trecut peste milenii cu speranţă şi credinţă
Şi-am nădăjduit că poate neamul nostru într-o zi
Printre alte mândre neamuri ca o stea va străluci…

Astăzi… cine ni-s eroii? Cine-i gata ca să moară
Pentru sfânta Libertate, pentru neam şi pentru ţară?
Graşii şi libidinoşii, snobii şi analfabeţii
Banii mulţi şi burta plină pentru ei sunt rostul vieţii
Nişte jmecheri fără şcoală, nişte scârbe, nişte javre
Care pentru-o şpagă calcă fără milă pe cadavre
Oare nu mai sânt în ţară, oameni demni şi responsabili,
Să ia frâiele în mână de la viermii incapabili ?
Creierele geniale sânt trimise la străini
Spre-a nu-ncurca la furturi pe-aceşti avortoni cretini
Optsprezece milioane, câţi am mai rămas prin ţară
Să fim pentru haimanale, animale de povară
Să muncim pe brânci o lună iar şi să ni se dea salar’
Cam cât lasă ei pe seară, şpagă la un ospătar
Nu mai vreau să’mi văd prin casă cum ne mor de frig bunicii
Şi nici mame disperate, ”ce le dau la ăia micii ?”
Nu mai vreau să-mi văd părinţii dependenţi de tratamente
Şi cu banii de mâncare cumpărând medicamente
Nu mai vreau să-mi văd soţia umilită la ghişee
Sau băiatu’ dat afară, că-i sărac, de prin licee
Ca o boală fără leacuri, ca un cataclism mă sperie
Cum trăiesc în lux netoţii şi capabilii-n mizerie
Eu aştept Reînvierea, când din marile morminte
Vor veni din nou Eroii înarmaţi c-un bici fierbinte
Şi vor face curăţenie printre cei ce ne-au furat
Spre a fi din nou în lume Neamul Binecuvântat!

ȚINUTUL RATĂRILOR…
Toate ratările își au sâmburele lor de dramatism, dar numai gafele politice și economice se constituie în eșecuri de rang național. Căci ele nu doar că afectează destinele unei bune părți dintre cetățeni, dar avariază grav și prestigiul internațional al țării. Iar România postdecembristă, departe de a-și întrebuința cu maximum de eficiență impresionantul capital politic acumulat în timpul Decembriadei, a sfârșit prin a se afirma drept campioana ratărilor monumentale. Iată câteva dintre ele:
Prima ar fi Asasinarea soților Ceaușescu în chiar ziua de naștere a Mântuitorului, i-a făcut pe mulți dintre românii cu scaun la cap să cam cadă pe gânduri în acele zile de coșmar când unii dintre compatrioți alimentau cu sângele lor sângele unei revoluții mai mult decât suspectă, timp în care străinii își impuneau tot mai multe rezerve vizavi de destinul creștin al României, un remarcabil destin adjudecat pe parcursul întregii sale istorii milenare (cu inerentele derapaje bolșevice) prin omenie, ospitalitate și toleranță.
Am revăzut la televizor întreaga mascaradă numită proces și am simțit cum două sentimente pun stăpânire pe mine:
a) Unul de milă față de cei doi bătrâni, care – deși în corzi – mi s-au părut mult mai demni decât încrâncenații lor acuzatori (în pledoariile lor, penibilii avocați ai apărării au reușit performanța să-l surclaseze pe procuror!). De pildă, în intervențiile și punctările sale, președintele acelui penibil complet de judecată s-a arătat nu doar jignitor de arogant cu cei doi inculpați (și asta în mod repetat!), dar și-a permis s-o trateze pe femeia Elena Ceaușescu cu o lipsă de politețe ce nu-i face cinste nici unui bărbat, necum unui judecător!
E clar că Ceaușeștii nu trebuiau judecați în pripă și împușcați ca niște câini turbați, atâta vreme cât noii conducători ai celorlalte state comuniste s-au bucurat de un tratament tolerant și civilizat. Dar pentru umplutorii vidului de putere, în principal pentru trio-ul de tristă amintire Ion Iliescu – Victor Atanasie Stanculescu – Gelu Voican Voiculescu, era imperios necesar să se descotorosească rapid de cei doi Ceaușești printr-un simulacru de proces, fiind conștienți că în cadrul unui proces derulat obiectiv și corect (cu probe, martori, expertize etc.), ei riscau să fie dovediți trădători, impostori și profitori. Așa că au încercat să-și justifice dublul asasinat prin gogorița cu teroriștii care acționează atâta timp cât Ceaușeștii sunt în viață, chipurile pentru a-i elibera din captivitate. Câți dintre românii de-atunci au fost serios intrigați de faptul că teroriștii s-au volatilizat cu toții îndată după încheierea răfuielilor cu cuplul Ceaușescu, trupele antiteroriste nereușind să captureze nici măcar unul dintre ei?!
b) Al doilea sentiment care m-a încercat în acele momente a fost unul de revoltă. ”Bine, bine”, îmi spuneam eu cu indignare neputincioasă, ”Ceaușeștii au fost condamnați la moarte în principal pentru genocidul comis împotriva poporului român. Dar nu tot un sinistru genocid este actuala ruină a economiei românești, tablou care obligatoriu trebuie completat cu groaznica disperare în care-și târâie zilele cea mai mare parte dintre români și cu spectrul înfricoșător al unei datorii externe de circa 100 de miliarde euro? Pe președinții postdecembriști, împreună cu uneltele lor de încredere, cine-i va judeca pentru vina că au pus țara pe butuci?”
A doua mare ratare privește dezastrul economiei în general, al agriculturii în special. Îmi aduc aminte că Victor Surdu, ministrul Agriculturii la acea vreme, urla la radio din fundul bojocilor: ”Ce așteptați, oameni buni, de nu mergeți să vă luați din C.A.P.-uri (Cooperative Agricole de Producție) ce este al vostru?”. Iar oamenii l-au ascultat, că de, românii dau dovadă de multă sârguință când este vorba de șutit, și cu mic cu mare au tăbărât pe C.A.P.-uri, făcând una cu pământul ceea ce nu și-au putut însuși: vite, cereale, inventar agricol, materiale de construcție etc. Doreau în acest chip devastator nu doar să-și serbeze libertatea de esență vandalică (eliberarea, de exemplu, de teama în care au trăit ani de zile din pricina micilor și neîntreruptelor furtișaguri), ci și să pună cu nădejde umărul la ruinarea completă a economiei, astfel ca opinia nedemnilor conducători de-atunci, cum că industria românească nu este altceva decât o colecție de fiare vechi, să fie adeverită de situația din teren.
Și iac-așa, spre bucuria străinilor pragmatici, românii și-au tăiat craca de sub picioare și au căzut atât de zdravăn în cap, încât nici după aproape un sfert de veac de la acele jenante barbarii ei nu realizează că dacă producția fără consum este un nonsens, atunci consumul fără producție indigenă este o nebunie înrobitoare și că numai agricultura, în strânsă colaborare cu turismul și transporturile (evident, după modernizarea simțitoare a infrastructurii), posedă forța necesară (avantaje absolute și relative) pentru a scoate țara din actuala fundătură și a o îndrepta spre prosperitate și echilibru.
Cea de-a treia ratare vizează reconfigurarea psihologiei românului postdecembrist, în sensul că tot mai mulți indivizi dau din coate pentru a-și mări necontenit aria drepturilor și libertăților (pentru ei libertatea este totuna cu libertinajul!), în tot acest timp străduindu-se din răsputeri să-și restrângă aria obligațiilor până la uitarea celor mai elementare îndatoriri față de Dumnezeu și semeni, îndatoriri care conferă raporturilor sociale moralitate, raționalitate și legitimitate, altfel spus umanitate și civilitate, atunci când fie prin educație, fie prin constrângere, relațiile interumane sunt menținute pe segmentul civilizației cuprins între suportabil și agreabil.
Și iată cum românul antedecembrist, acel om nou forjat după modelul lui homo sovieticus (hoț, leneș, laș, mincinos și turnător, într-un cuvânt canalia în curs de desăvârșire) și-a văzut visul cu ochii mai ceva ca fiii lui Israel după ce au intrat în Țara Făgăduinței la capătul a 40 de ani de peregrinări prin pustie: nu tu muncă și respect, nu tu disciplină și rușine, ci, dimpotrivă, crearea celor mai propice condiții pentru propășirea fărădelegilor și înflorirea fără precedent a actelor antisociale. Cică, se apără guvernanții, așa pretind normele europene – ca hoții să devină bandiți sadea, ca pușcăriile să-și râdă în hohote de sanatorii și spitale, ca bărbații și femeile să-și legalizeze împerecherile împotriva firii și ca guvernele de paie să lupte din răsputeri împotriva corupției, dar să aibă orbul găinilor când vine vorba de megatâlharii din propria ogradă.
Iar criza de identitate a românilor de azi se datorează nu atât escaladării fără precedent a infracționalității, inclusiv a celei juvenile, prin utilizarea toleranței și iertării acolo și atunci când se impune severitatea și pedeapsa, cât mai ales condamnabilei ușurințe cu care autoritățile de după Decembriadă au încuviințat trecerea în actele oficiale de la țigani la romi (ba cu un singur r, ba cu doi), un bumerang care, iată, s-a întors periculos împotriva românilor, după ce străinii (mai cu seamă occidentalii) au văzut în rom (sau rrom) ediția prescurtată a românului. Și cum să le clarifici treaba asta după suita de nelegiuiri din țările lor, ai căror autori sunt tot acuși-acuși fie românii puși pe căpătuială prin toate mijloacele, fie țiganii plecați din România în vâjâială?!
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, cea de-a patra ratare, aflată în plină și interminabilă derulare, are în vedere reformele dezastruoase din educație, sănătate și administrație, iar mai nou hidoasa reformă a statului băsesciano-uselist. Toate aceste reforme tind spre haos și îngrijorare crescândă în rândul cetățenilor preocupați de viitorul României: s-au închis spitale și școli, în continuare vor fi aruncați pe drumuri alte zeci de mii de bugetari, fără ca aceste jertfe să aibă puterea de-a îndrepta cât de cât situția din țară.
Sursa: site-ul Natiunea, George Petrovai, 7 martie 2014

Sfinții mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste
Unul din punctele de vedere împărtăşit de aceşti sfinţi este că totul se vede la Dumnezeu, totul este proniator şi nimic întâmplător. Asemenea lui David care a fost prigonit de regele Saul şi chiar a vrut să-l ucidă în repetate rânduri, nu a putut Saul să-l urască pe David cât l-a iubit David pe Saul ca rege al său; tot aşa nu au reuşit nici torţionarii regimului comunist să-i extermine pe sfinţii mucenici şi marturisitori, cât au reuşit sfinţii închisorilor să îndeplinească porunca din Evanghelie: ”iubiţi pe vrajmaşii voştri”. Regimul de la Aiud, Gherla, Pitesti, Râmnicu Sărat, Tg. Ocna etc. a fost unul de exterminare, dar toate planurile diabolice din închisorile noastre cu deţinuţi politici până la urmă au fost demascate. Oricât de loviţi şi de torturaţi au fost aceştia, ei se rugau pe ascuns să vadă cele drepte ale lui Dumnezeu, nu judecau fără să nu cerceteze în amănunţime, se rugau să nu cadă întru moartea compromisului reeducării şi oricât de greu şi de imposibil părea totul, vedeau voia lui Dumnezeu în toate, fie că trăiau, fie că mureau, totul era să nu te clatini în credinţa ta, dar pentru acest lucru a fost nevoie de o cernere cumplită.
Iată ce spune Ioan Ianolide, un sfânt mărturisitor în “Întoarcerea la Hristos”: “ Vorbim din plinul vieţii în Hristos, din adâncul celei mai cumplite prigoniri, din experienţa dăruirii până la jertfă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă”. De fapt titlul ”Întoarcerea la Hristos“ vrea să sugereze că numai cu Hristos putem birui până la marginile lumii; sfinţii închisorilor au fost păziţi în timpul cernerii precum David în lupta cu duşmanii lui Israel, primii se rugau neîncetat, al doilea, David, rostea psalmi în mijlocul luptei.

Aceşti sfinţi ai închisorilor comuniste au fost vase alese de Dumnezeu, au iubit necondiţionat pe aproapele său. Aşa au fost Sfântul Valeriu Gafencu, Sfântul Marturisitor Ilie Lăcătuşu, Sfântul Preacuvios Părinte Iustin Pârvu, Sfântul Mărturisitor Părinte Arsenie Papacioc. Mărturisitorii Virgil Maxim, Ioan Ianolide şi mulţi, mulţi alţii.
Există o legătura strânsă între chip- privire şi suflet; literatura de specialitate, psihologia mai ales, delimitează trăsăturile profilului omului pătimaş, omului bolnav, omului însingurat, încât pe drept se mai spune : “faţa spune viaţa“ sau “ochii sunt oglinda sufletului”, iar sufletul nu are preţ de răscumpărare spune psalmistul David, ca să nu mai vorbim de dorul după chipul celor dragi, după privirea lor, după vorbele şi duhul lor.
Tot in Noul Testament Evanghelia dupa Ioan Cap. 9 versetele 1-40, pericopa care mai este cunoscuta si ca “Vindecarea orbului din nastere” din care sintetizăm:
Un orb din naştere Îl întâlneşte pe Iisus şi-I cere ceea ce I-am fi cerut oricare dintre noi: să vadă! Orbul este dus la mai marii sinagogii şi într-un fel le ţine lecţii fariseilor de cum acuma vede şi înainte nu vedea, culminând cu acea remarcă: “Nu cumva voiţi şi voi să va faceţi ucenici ai Lui?”, orbul este batjocorit şi scos afară din sinagogă, apoi face mărturisirea de credinţă în faţa lui Hristos şi iată cum se termină această pericopă evanghelică: “Şi au auzit acestea unii dintre fariseii care erau cu El şi I-au zis: Oare şi noi suntem orbi?”

O lume încape în privirea unui om după cum în inima împietrită a unui om nu încape nici cea mai evidentă realitate decât orbirea însăşi. Aceşti sfinţi mucenici trebuiau să rămână orbi ca şi cum nici n-ar fi existat, dar s-au potrivit măsurile vremii cu lucrările lui Dumnezeu, aşa de minunat a lucrat Dumnezeu cu ei, încât s-a vazut cine sunt ucenicii lui Hristos şi cine sunt orbii vremurilor noastre. Tăgăduirea minunii făcută de Hristos se aseamănă cu tăgăduirea recunoaşterii sfinţeniei acestor mucenici şi a faptului că Hristos a lucrat în ei: Hristos le-a uns ochii cu tina din pământul Golgotei pătimirii şi îngropării Sale şi le-a dat acestor sfinţi să vadă în duh şi în adevăr. Mărturisirea lui Hristos a fost proba de rezistenţă, motivul de prigoană, de orbire a unora şi de înveşnicire a altora. Într-un fel mai marii sinagogii adeveresc ce spune psalmistul: “Se cunoaşte Domnul când face judecata! Întru faptele mâinilor lui s-a prins păcătosul“ (Psalmul 9), adică deşi vedeau evidenţa minunii, se împiedicau în litera legii iar unii farisei sfârşesc prin a spune de fapt o mare problemă a zilelor noastre; frica de mărturisire sau mărturisirea în parte… “oare şi noi suntem orbi”?
Tocmai în aceasta constă şi paradoxul canonizării acestor sfinţi ai închisorilor, că deşi ştim bine că Hristos a lucrat prin ei, tăgăduirea muceniciei şi sfinţeniei lor, ne duce într-o situaţie fără de ieşire: ori nu mai ştim unde este Hristos, asemenea orbului care le spune fariseilor: “Tocmai în aceasta stă minunea, că voi nu ştiţi de unde este, şi El mi-a deschis ochii”, ori sfârşim prin a spune ca fariseii: ”Oare şi noi suntem orbi” ?- adică ne facem că nu vedem, ne opunem evidenţei lucrării Duhului Sfânt. În cele din urmă orbul din pericopa evanghelică a fost urât de mai marii sinagogii, adeverindu-se cuvintele Mântuitorului: ”Din pricina numelui Meu veţi fi urâţi, şi în lume necazuri veţi avea” la fel şi cu sfinţii închisorilor comuniste, din pricina dragostei arătate lui Hristos au fost prigoniţi. Să luam aminte.

Tot aici, la Evanghelia “Orbului din naştere”, menţionăm poezia mărturisitorului Radu Gyr “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”. Ridică-ţi privirea Gheorghe, ridică-ţi privirea Ioane, am putea spune, dar cu înţelepciune, fără răutate, fără instigare, ci cu responsabilitate faţă de greutatea şi zăduful zilelor noastre, dealtfel o poezie actuală pentru care Radu Gyr a fost condamnat pe viaţă. Iar cât priveşte frumuseţea poeziei lui Radu Gyr se potriveşte psalmul: “Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit” (Psalmul 44).
Starea sufletului acestor sfinţi mucenici şi mărturisitori în rugăciunile lor, deseori s-a asemănat cu starea Mântuitorului din noaptea din grădina Ghetsimani. Carateristica comună acetor sfinţi a fost intensitatea rugăciunii şi a pocăinţei; Sfântul Valeriu Gafencu şi alţi mărturisitori au atins starea de nepătimire sufletească şi de iubire necondiţionată prin preocuparea sufletului lor, în ceas de noapte şi nu numai pentru rugăciunea inimii. Asta au făcut sfinţii închisorilor comuniste: s-au mulţumit cu puţin, au făcut din noapte zi, au învăţat să tacă şi mai mult să se roage, şi-au sfinţit viaţa de aici de pe pământ deoarece şi-au făcut voia lor totuna cu voia lui Dumnezeu.
Aceste raportări la textele scripturistice pentru sfinţii mucenici şi mărturisitori din temniţele comuniste conduc spre sfinţenia acestora şi nu spre o cerşire a canonizării lor, asta deoarece pe viitor există pericolul prezentării denaturate, deformate a jertfei lor, miza fiind -paradoxal- călăul să devină erou, dar Dumnezeu are grijă de sfinţii Săi din veac în veac. Să luăm aminte!
Câteva referiri asupra privirii unor sfinţi mucenici şi mărturisitori:
Sfântul Valeriu Gafencu– Se spune că dacă te uitai în privirea lui se raspândea un duh de pace, de linişte, era Pacea Lui Hristos după Învierea Sa.

Părintele Arsenie Boca- Privirea sa te magnetiza, trecea prin tine, îţi citea sufletul. Aici discutăm de mărturisitorul Părintele Arsenie Boca, care a fost anchetat de securitate şi în detenţie la Canal de mărturisirea credinţei în rândul poporului, adesea el spunea: “Mai întâi înlăturaţi bolşevismul din sufletele voastre”. Sunt voci care pun la îndoială sfinţenia Părintelui Arsenie Boca din mai multe cauze, dar credem că un părinte de statura Părintelui Arsenie Boca nu poate fi judecat decât de Dumnezeu sau de un om de aceeaşi statură duhovnicească ca şi el; interesant ar fi de prezentat de către aceste voci cum la un părinte despre care spunem ca ar fi fost în înşelare Harul Duhului Sfânt a lucrat prin minunile săvârşite de acesta atât în viaţa sa cât şi după trecerea la cele veşnice? Dovadă stau mărturiile.

Parintele Sofian Boghiu – Şi vocea şi privirea lui exprimau rugăciunea inimii.
Parintele Arsenie Papacioc – Privirea sa parcă este aţintită spre “ Pendulul lui Foucault”, simţi cum pământul se învârte, îţi trezeşte mintea.
Sfântul Preacuvios Părintele Iustin Parvu – Parcă duce în privirea sa toată durerea acestui neam, era destul să-l vezi şi te regăseai, avea darul citirii gândurilor şi al înainte vederii.
Mărturisitorul Mircea Vulcanescu – Nobleţe sufletească şi înaltă ţinută morală, privea la esenţa lucrurilor.
Mărturisitorul Virgil Maxim – Privire împlinită a unei generaţii către orizontul unei cauze.
Sfântul Dimitrie al Rostovului spune că Maica Domnului este fiică pentru Dumnezeu Tatăl, mamă pentru Dumnezeu Fiul şi fecioară pentru Dumnezeu Sfântul Duh. Pentru sfinţii închisorilor comuniste Maica Domnului a fost totul: mijlocitoare, scut, acoperământ, scăpare din situaţii limită. În icoana sfinţilor de la Aiud Maica Domnului este reprezentată cu mâinile întinse către Fiul Său rugându-L parcă pentru mucenici şi mărturisitori, în timp ce aceştia stau uniţi sub acoperământul Maicii Domnului ca nişte copii. În icoana pictată de sfântul Părinte Arsenie Boca, “Maica Domnului cu pruncul Iisus iî zeghe” aflată la biserica “Sfantul Elefterie” din Bucureşti, pruncul Iisus în zeghe întinde mâinile către noi, oferindu-ne gingăşia şi curăţenia copiilor ca semn al sfinţeniei acestor sfinţi mucenici şi mărturisitori.

La Ierusalim există o icoană a Maicii Domnului cu pruncul Iisus unicat în lume: Maica Domnului ca o mamă întinde mâinile către pruncul Iisus iar Acesta este reprezentat ca un copilaş de câţiva ani în picioare cu mâinile întinse către mama Lui, Maica Domnului. Tot aşa şi jertfa sfinţilor din închisorile comuniste este unicat în lume: Maica Domnului le-a fost ca o mamă, i-a luat sub grija Sa. Există la Sfântul Mormânt din Ierusalim, la muzeu o icoană cu Maica Domnului care clipeşte pe măsura credinţei tale; tot aşa şi o icoană a Domnului Nostru Iisus Hristos de la Biserica din Bethleem pictată pe un pilon în care Mântuitorul clipeşte.
Sunt mărturii că la Sfântul Mărturisitor Ilie Lăcătuşu i s-au văzut ochii deschizându-se, apărând în vis unor persoane. Tot aşa sunt marturii că la înmormântarea Sfântului Preacuvios Părinte Iustin Pârvu i s-au întredeschis ochii acestuia şi ar fi izvorât mir dintr-un ochi al acestuia, ca să nu mai vorbim de minunile şi arătarile în vis ale Sfântului Părinte Arsenie Boca, mucenic dealtfel. Iată ce sfinţi mucenici şi mărturisitori avem!
Să nădajduim că jertfa sfinţilor mucenici şi mărturisitori din temniţele comuniste nu va rămâne fără răspuns în faţa lui Dumnezeu, ci cu puterea cinstitei Cruci, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi cu ale tuturor sfinţilor Săi, să stăm bine în credinţa noastră strămoşească, să stăm cu frică faţă de Dumnezeu şi faţă de mărturisirea Lui şi să luăm aminte la jertfa Domnului Nostru Iisus Hristos, la soarta ţării şi a neamului nostru, astfel lucrând la a noastră mântuire să fim vrednici de a vedea şi noi Crucea Lui Hristos ca să putem mărturisi la vremea rânduită:

“Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
AMIN.
de Victor Bibire Text bazat pe conferinţa ţinută la Aiud, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, 2013
Sursa: blogul Vremuritulburi.wordpress.com, 28 iulie 2014, preluare de pe buciumul.ro
Vizionați vă rog și: Sfintii Inchisorilor

PROTEST ÎMPOTRIVA INDIFERENȚEI PATRIARHIEI FAȚĂ DE SFINȚII ÎNCHISORILOR
După Dreptul canonic ortodox, semne ale sfinţeniei sunt:
– moartea martirică – dovada cea mai certă;
– mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe;
– viaţa curată, viaţa sfântă;
– darul facerii de minuni, în viaţă sau după moarte.
Dintre condiţiile de fond (personale) ale sfinţeniei:
– să fi avut credinţa neîndoielnică ortodoxă;
– puterea de a suferi moarte martirică, primejdii şi orice necazuri pentru apărarea dreptei credinţe;
– puterea de a trăi moral şi religios cât mai desăvârşit;
– puterea de a săvârşi minuni;
– cultul spontan acordat de poporul credincios.
În cazul trăitorilor ortodocși din închisorile comuniste, toate acestea se confirmă. Ce dovadă mai clară vrem decât moartea martirică? Lupta împotriva lor e lupta contra evidenţei, păcatul împotriva Duhului Sfânt.
De la instalarea regimului comunist în Rusia s-a început o campanie de distrugere a creştinismului şi a tuturor valorilor umane tradiţionale. Acelaşi efect devastator l-a avut în toate ţările pe unde a trecut.
În cazul de faţă, nu e nevoie de Paterice pentru confirmarea sfinţeniei. Chinurile şi moartea din închisori, ştiind că toţi erau chinuiţi pentru credinţă de un regim ateu, sunt un Pateric al mucenicilor fără a mai fi nevoie de alte comentarii. Ele întrec orice „cuvinte duhovnicești”. De la mulți nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc, dar au moaşte făcătoare de minuni! (a se vedea la Aiud).
De la atâtea mii de martiri din Istoria Bisericii nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc ci pentru sfârşitul lor au fost trecuţi în ceata sfinţilor. De ce numai noi românii suntem atât de îndoielnici în credinţă? Nu ne bate Dumnezeu că nu ne cinstim sfinţii închisorilor? Cred că şi din acest motiv ne bate, cu prisosinţă…
Sfinţii sunt manifestarea concretă şi personală a lui Dumnezeu în Biserică, iar Biserica nu se menţine vie decât prin Sfinţi. La loc de cinste se află Martirii. 
Protestăm față de aceste fapte anticreștinești și față de indiferența Patriarhiei Române:
Universitatea din București interzice revista anti-avort „Pentru viață”, nr. 2, a asociației studențești cu același nume, să participe la Târgul Educației organizat în 10-11 aprilie 2014. BOR (administrația patriarhală) tace!
Patru profesori atei din Timișoara protestează împotriva dorinței primăriei municipiului ca o strădă să poarte numele lui Petre Țuțea (ianuarie 2014). Au luat cuvântul pentru apărarea filosofului personalități marcante, inclusiv consilieri locali sau profesori universitari. Petre Țuțea a făcut 13 ani de închisoare, a rămas ortodox convins, erou anticomunist și martir al Bisericii. BOR (adminsitrația patrairhală) tace rușinos!
Statuia din București a martirului Mircea Vulcănescu, ucis la Aiud în 1952, e în pericol a fi demolată, la presiunile unui institut ocult: „Elie Wiesel”, sprijinit din banii Statului român.
Tot acest institut ocult și anticreștin a reușit două performanțe uimitoare:
– retragerea titlului de cetățean de onoare post-mortem al orașului Târgu Ocna, pentru martirul Valeriu Gafencu (mort la Tg Ocna în 1952), în anul 2013. Nici un ierarh ortodox n-a protestat. Rușine!!
În același timp:
1. Într-un interviu din „Lumea monahilor”, aprilie 2014, teologul și profesorul Radu Preda, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a spus că BOR „a întârziat nepermis de mult momentul asumării, în cunoştinţă de cauză, a trecutului recent, printr-o deschidere de bunăvoie a propriilor arhive, printr-o recunoaştere a rolului, cel puţin exemplar, dacă nu chiar de sfinţi, al unor oameni de-ai ei, bărbaţi şi femei, care au murit pentru credinţă – şi mă refer aici explicit la ceea ce numim cu un termen metaforic şi generic „sfinţii închisorilor”. Faptul că noi am întârziat şi întârziem încă procesul acesta de confruntare cu propria noastră istorie se plăteşte prin alimentarea zvonurilor, a acuzelor de multe ori rău intenţionate. De ce? Pentru că – spun asta nu pentru prima dată – biserica trebuie să aibă curajul asumării trecutului recent, pentru că va avea o surpriză uriaşă: va vedea că, în ciuda colaborării pe faţă – sau pe dos, dacă vreţi – a unor membri ai ierarhiei sau ai clerului, pe lângă compromisurile retorice precum lupta pentru pace şi altele asemenea, o abordare critică a perioadei şi o analiză istoriografică ar scoate la iveală un tezaur de martiraj şi de rezistenţă morală, care ar pune cu adevărat biserica întro cu totul altă lumină, dar nu ca instituţie, că nu instituţia trebuie să fie aici în centru, ci ca ceea ce este de fapt defintoriu pentru ea, şi anume comunitatea de credinţă.”
2. Și tot Radu Preda reacționează vehement la tăcerea Patriarhiei în fața atacurilor presei murdare la adresa mitropolitului Bartolomeu:
„Ceea ce mă uimeşte şi mă întristează însă cel mai mult în această poveste a fost tăcerea Patriarhiei. Reacţionând zilnic şi chiar de mai multe ori la tot felul de articole de presă, importante sau minore, instituţia eclesială centrală a tăcut acum asurzitor mai bine de o săptămână… Procedând astfel, Patriarhia dă dovadă că se plasează în afara conştiinţei eclesiale, veghea şi solidaritatea sinodale fiind practic suspendate. Dar de ce să ne mai mirăm atâta? Dovada cea mai concretă a lipsei de aderenţă la adevărata agendă social-teologică o constituie faptul că, la împlinirea de curând a primelor două decenii de la căderea comunismului, vocea Bisericii noastre a fost mai mult decât slabă. S-au organizat dezbateri pe temă mai curând la Viena decât la Bucureşti. Este probabil şi această lipsă de bărbăţie unul dintre motivele de încurajare pentru mercenarii memoriei ajunşi să aibă astfel un nesperat şi nemeritat monopol pe conştiinţa morală a societăţii. Cum am afirmat în repetate rânduri, comportându-se astfel, Biserica noastră, în ipostaza ei ierarhică, riscă să fie acuzată nu atât pentru compromisurile dinainte de 1989, cât mai ales pentru lipsa de viziune profetică după aceea” („Lumea credinței”, feb. 2010).
3. La alte popoare ortodoxe martirii din comunism au fost demult canonizați. Biserica Ortodoxă rusă a canonizat mii de martiri, în frunte cu țarul Nicolae II și cu patriarhul Tihon, omorât de comuniști în 1925. Patriarhul a fost canonizat în octombrie 1989 (!), iar în 1992 i s-au găsit moaștele. Țarul Nicolae, omorât în 1918, deși nu a dus o viață de sfânt, a fost canonizat în anul 2000 pentru sfârșitul său în credința ortodoxă, omorât de atei. BOR tace rușinos!
4. Romano-catolicii din România beatifică martirii ei uciși în comunism:
– Szilárd Bogdánffy, episcop de Oradea, ucis în închisoarea Aiud (1953), beatificat la 30 octombrie 2010.
– Janos Scheffler, episcop de Satu Mare, mort în 1952 la Jilava, beatificat la 3 iulie 2011 (amănunte la http://www.catholica.ro/2011/06/17/la-3-iulie-2011-va-avea-loc-beatificarea-episcopului-janos-scheffler/).
– monseniorul Vladimir Ghika, ucis în 1954 la Jilava, beatificat la 31 august 2013.
– episcopul de Iași Anton Durcovici, omorât la Sighet în 1951, beatificat la 17 mai 2014 (amănunte la http://www.durcovici.ro).
Greco-catolicii au în curs de beatificare/canonizare 7 episcopi morți în închisori. 
Cui îi este frică de sfinți din sinodul BOR? Poate celor ce-au făcut miliție secretă, turnătorie ori șantaj.
Rușinea cade atât pe statul român, care-și bate joc de memoria miilor de foști deținuți politici, cât mai ales pe Biserica Ortodoxă Română, unde se află depuse de ani de zile cereri pentru martirii ortodocși români, cum ar fi Valeriu Gafencu, Ilie Lacatusu sau Arsenie Boca.
Preotul profesor dr. Gh. Drăgulin a scris studii bine documentate, adevărate comori de spiritualitate publicate în revistele bisericești. A trecut și el prin iadul închisorilor comuniste. Un singur exemplu de studiu: „Victimele pușcăriilor comuniste și ale revoluției în atenția aghiografului contemporan” (în buletinul oficial al Patriarhiei: „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9/1991, p. 91-98). Se militează aici pentru o canonizare colectivă, cât și individuală. De 24 ani însă, Sinodul BOR tace!  
În același timp:
Patriarhia Română reacționează vehement la „opiniile antisemite ale unui monah de la Mănăstirea Petru Vodă” (cf. ziarul „Lumina”, 1 iulie 2014, p.3). Opiniile „antisemite” ale unui monah constituie o problemă mult mai importantă pentru Patriarhie decât Sfinții închisorilor!
De 24 ani așteaptă acești sfinți o canonizare oficială și nu s-a făcut nimic. Însă, foarte promptă, Patriarhia procedează dictatorial, dând comunicate pentru fiecare persoană incomodă.
În același timp:
În anul 2005, în cazul Tanacu, este caterisit un ieromonah, scos din monahism și mănăstirea desființată. Un caz unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române, nici măcar comuniștii n-au făcut așa ceva! Medicina a demonstrat ulterior că tânăra de la Tanacu a murit pe mașina salvării din cauza incompetenței medicilor, iar nu „omorâtă” de călugări! Unde a fost Biserica? Unde a fost iertarea Bisericii și prezumția de nevinovăție, procedurile de judecată monahală care cer respectarea unor reguli? Unii episcopi au interzis exorcizarile în eparhiile lor, la fel este de părere purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, pr. Constantin Stoica.
Același purtător de cuvânt (în numele cui??) ce susține avortul în unele cazuri, precum cel al fetiței însărcinate de 11 ani: „Este o situație specială. Biserica nu este chiar intransigentă. În cazul violului, incestului, sau când sănătatea mamei este pusă în pericol de o eventuală naștere, Biserica acceptă avortul. În cazul fetiței din Neamt, recomandăm familiei să se sfătuiască cu duhovnicul din parohie și să o ia o decizie în funcție de sfatul medicilor și psihologilor” (cf. http://www.frontnews.ro/social-si-eveniment/diverse/biserica-accepta-avortul-in-cazul-fetitei-de-11-ani-violata-de-unchiul-ei-11609 ).
Unde scrie asta în teologia ortodoxă, tovarășe Stoica? În numele cui vorbești?
Și tot în urma scandalului de la Tanacu s-a inventat ordinul că preoții, monahii și teologii „nu pot avea apariții în spațiul public (mass-media) decât cu binecuvântarea Chiriarhului”.
Oare martirii cu aprobarea cui mărturiseau credința? Nu mai putem mărturisi și apăra credința ortodoxă în spațiul public decât cu aprobarea administrației patriarhale/chiriarhale? Pe ce temei ortodox?
E jenant că înșiși preoții și monahii – adică păstorii și rugătorii turmei – au nevoie de aprobare. E jenant că n-au dreptul apărării credinței ortodoxe dacă vreun episcop le interzice. Cazul episcopului Sofronie al Oradiei cu dictatura sa față de preoți este elocvent.
În același timp:
Tăcere totală despre moartea patriarhului Teoctist (2007), omorât cu zile pe masa de operație de un medic ucigaș, la ordinele unor interese oculte. Cu semne de tăieturi, cu martori ai asasinării și ai îmbălsămării patriarhului neluați în seamă, cu mult prea multe elemente oculte. Cu un singur om (episcopul vicar Vicențiu) ce știa deznodământul dar n-a spus nimic, fiindcă graba de eliminare fizică era foarte mare. Cui a folosit moartea patriarhului Teoctist?
În nici un caz intereselor Bisericii și ale neamului românesc.
Tăcere totală… dar numai până la judecata finală când faptele se vor descoperi.
Protestăm față de această tăcere vinovată în anumite cazuri, în același timp față de încercările de reducere la tăcere în stil milițienesc a unor persoane incomode sau luptătoare (inclusiv patriarhul Teoctist!).
Dumnezeu să judece și să facă dreptate – fiindcă nu mai are cine!
de Pr. Fabian Seiche
Sursa: blogul discerne, 25 iulie 2014

Linia Părintelui Justin Pârvu
N-a fost inventata de Sfintia sa. Este de fapt linia Sfintilor Parinti. Deci evident ca este si lina altor mari duhovnici. Am numit-o insa astfel din doua motive: chiar s-a straduit mult sa-i aduca pe cat mai multi pe calea dreapta si deoarece e bine sa afle si cei ce inca nu stiau cam care e linia asta, mai ales acum cand sumedenie de intrusi (ce nu-i treceau sau nu-i mai treceau pragul chiliei) il tot citeaza trunchiat si foarte probabil ca pe viitor vor avea si obraznicirea sa minta cum ca ar fi fost pro cine stie ce nazbatie.
Din cele insirate mai jos, in fapt, toate decurg in mod firesc din primele 4. Totusi le-am numit pentru a nu avea motiv te miri cine a zice ca profetiile nu au treaba cu ortodoxia, de exemplu.
– Ortodoxie
– Traditie
– Anti ecumenism
– Anti cip – adica tot angrenajul ce mai cuprinde cardul bancar – eGuvernarea – internetul obiectelor – disparitia banilor cash. Dar si viitorul document total pe card (la un loc buletin, card bancar, carnet auto, card sanatate) sau tatuaj electronic sau cip implantat sau ce le mai debiteaza mintea.
– Profetiile – sa nu le dispretuim
– Al treilea razboi mondial
– Marturisire
– Mucenicie
– Anti avort
– Anti contraceptie
– Homosexualitatea = cumplit pacat
– Catolici = eretici
– Aparitii mariane catolica = draci
– Secte = eretici
– Nu monofiziti
– Islamism = ce-au zis Sfintii Parinti
– Rabini, iudaism, kabbalah = autostrada spre iad
– Nationalism
– Miscarea Legionara – nu s-a dezis de ea si daca va trece legea Wiesel – Antonescu, a vorbi despre Sfantul Justin Parvu sau despre Sfintii Inchisorilor sau despre majoritatea marilor duhovnici va echivala cu un bilet spre temnita
– Anti national socialism – marionetele SISTEMULUI se tot straduie sa puna un egal intre acesta si miscarea legionara, intrusii ascund realitatea ca parintele era anti nazism, iar pentru multimea de habauci indoctrinati asta e atat de neinteles ca li se blocheaza mintea.
– Anti fascism – idem
– Sfintii Inchisorilor – multa lupta a dus cu slugoii SISTEMULUI imbracati in haine de ierarhi, ce-au primit ordin sa nu-i canonizeze
– Istoria – s-o cunoască poporul. Dar pe cea reală …
– Milostenie
– Botez prin afundare
– Schimbarea Calendarului = o greseala. Insa evident nu era de acord cu activistii stilisti ce promoveaza ideea draceasca cum ca in BOR n-ar mai fi Har pe chestia asta
– Casatorie fara cununie civila – nu o promova ca regula, insa in anumite circumstante o indica, deoarece era soldat imbatranit in grele razboaie, asa ca scuipa de sus pe directivele masonicei revolutii francenze
– Desfranare = pacat
– Feciorie inainte de casatorie
– Perversiuni sexuale = pacat
– Sinucidere = cumplit pacat
– Barfa – deloc nu-i placea de cei ce mergeau la dansul cu soparlite si susoteli la ureche
– Anti Masonerie
– Anti Noua Ordine Mondiala
– Anti Guvern Mondial
– Anti UE
– Esicherul politic parlamentar = cancer. Cu cateva remarcabile exceptii, unii dintre ei chiar vizitandu-l pe parinte, restul celor ce s-au tot rotit la putere de un sfert de veac incoace s-au intrecut in facerea de rau.
– Distrugerea Romaniei, agricultura, privatizari strategice
– Anti comunism
– Eugenie = ticalosie a stapanilor SISTEMULUI
– Anti new age
– Anti revolutie – a nu se intelege ca era impotriva tuturor formelor de protest ci impotriva baricadei. De aceea il si urau majoritatea intrusilor cu rol de baricadisti.
– Anti Vrajitorie
– Halloween = sarbatoare draceasca
– Anti yoga
– Anti homeopatie
– Anti Astrologie
– Reincarnare = mare ratacire
– Extraterestrii = draci
– Nu jocuri de noroc
– Feminism = o unealta
– Ecologism = o “alternativa” creata de SISTEM
– Incalzirea globala = gaselnita
– Anti Transplant
– Chestiunea maghiara
– Anti Rosia Montana – adica a instrainarii aurului si cu atat mai mult a instrainarii prin distrugerea zonei de extragere
– Anti fracturare hidraulica
– Anti vaccin
– Anti plante modificate genetic
– Anti E-uri
– Anti Big Pharma
– Chemtrails = o problema
– Geocentrism
– Anti evolutionism
– Anti rock – asta e foarte important de stiut, caci multi intrusi il promoveaza iar multi incepatori au falsa impresie ca e o muzica a celor anti sistem
– Muzica – mare atentie ce ascultam. De la clasica masonica si pana la reggaesi el “anti sistem”
– Anti marijuana – si asta este bine de stiut, caci multi intrusi “anti sistem” promoveaza acest drog ca fiind un soi de simbol revolutionar dar si ca fiind o punte spre meditatie.
– Ecografia – nu era impotriva in cazul sarcinii dar indica folosirea ei strict la mare nevoie
– Televizorul – cel mult sa ne mai informam cu discernamant
– Internetul – idem plus sa informam
– Animalele – cine a fost la Sfintia sa stie ce vreau sa zic
– Carti, reviste, conferinte, bloguri – sa le folosim pentru a trezi pe cat mai multi
Sursa: blogul saccsiv, 21 aprilie 2014

Părintele SOFIAN BOGHIU (2002) despre APOCALIPSĂ, MASONERIE,
ANTIHRIST, NOUA ORDINE MONDIALĂ

Iată ce putem citi în articolul Despre sfârşitul lumii, Antihrist şi masonerie – Părintele Sofian Boghiu: (sofian-boghiu-în-chilie-aprilie-2002)

– Ce atitudine ar trebui să avem față de masonerie?

– Să ne facem datoria creștină până la capăt! Masoneria este o mișcare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Și întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credința și să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vieții noastre.
Căci va veni Antihrist și desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i înșele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei mișcări vor fi suprimați. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viața aceasta. Căci nu toți vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în acțiune.

Așa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de creștin. Că toată lumea știe cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niște sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vieții. Dacă masoneria îți va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătorești unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, mulțumesc!”

Atunci lumea va fi împărțită: fiecare își va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, așa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credință pe pământ…

– “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credință pe pământ?”

– Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credința și atașamentul față de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

– După 1990 au apărut în limba română două cărți scrise de monahi atoniți: ‘‘La apusul libertății” și ‘‘Apocalipsa 13“. În esență în ele se susține că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniți ne atenționează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populații prin tehnicile moderne și sofisticate rețele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită și subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmații?

– Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândește și se comportă astăzi, merge către un sfârșit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredința, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca și la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total și pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (și protejat de legi) în mai multe țări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăți din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă și la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârșit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârșitul dacă ar începe o mare pocăință și îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede așa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor și a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există instituții care nu spun pe față că politica lor este distrugerea umanității, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste instituții conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate așa cum o înțeleg unii oameni, nu așa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu toții, de la rege până la ultima slugă, așa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

– Sunt și alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest marș către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărțile despre care ați întrebat.

– Cu alte ocazii, la aceleași întrebări ati dat niște răspunsuri mai rezervate…

– Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârșitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne puțini cu El. La început or să fie mulți habotnici și mulți tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte puțini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne creștini până la capăt vor fi puțini, dar vor fi mai hotărâți și mai statornici în credință. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesiguranță și lepădare de Dumnezeu. Mulți vor da toate pentru una, adică vor renunța la averi, la mașini pentru a-și păstra credința. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supraviețuiască, ca să nu moară de foame; iar alții vor trăi în huzur. Creștinii vor fi scormoniți, iscodiți, ca să se știe totul despre ei. O să fie multă intimidare și multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârșit va fi și optimism și mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).

Sursa: blogul saccsiv, 25 noiembrie 2013

Anunțuri

2 gânduri despre „A APĂRUT NR.5 AL REVISTEI ON-LINE ,,ROMÂNIA ORTODOXĂ”…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s