ÎNDEMNUL PĂRINTELUI IUSTIN PÂRVU DE A MĂRTURISI CU TOȚII ADEVĂRUL (despre datoria creștină de a apăra ortodoxia)

index   index

          Într-un interviu publicat în revista Atitudini, Nr.11/2010, părintelui Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, i-a fost adresată întrebarea: Mărturisirea credinței, care este o datorie evanghelică, cum ar trebui făcută astfel încât să nu cădem în extreme, ajungând în felul acesta la schisme grabnice și neîntemeiate?

          Părintele Iustin a răspuns astfel: ,,Dragii mei, mărturisirea trebuie făcută fără echivoc, fără ascunzișuri. Adevărul trebuie scos la lumină, dar numai adevărul, pentru că lumea nu mai știe de unde vine și încotro merge. Din păcate manualele teologice prezintă realitatea Bisericii trunchiat și copiii noștri nu vor avea acces la o învățătură autentică a istoriei bisericești. Sistemul politic a urcat și până la vârful ierarhiei bisericești, ca peste tot, de altfel. Dar asta nu e nicio noutate. Cum a fost Biserica sub comunism, așa e și acum. Și tot așa va și supraviețui – prin jertfă și mărturisire. (…) Un apologet înțelept și un adevărat apostol al vremurilor noastre are discernământul mărturisirii și nu mărturisește cu patimă, fără socoteală, ci știe să se facă tuturor toate, fără să se abată de la Adevăr. El caută mereu să lupte să poată trezi în ceilalți sentimentul de apărare a Adevărului.” (din volumul ,,Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, Petru Vodă, 2011, pp.212-214)
          ,,Masoneria stă la pândă să vadă când se prăbușește muntele acesta, bastionul Ortodoxiei – au răbdare. Se pare că suntem printre ultimii supraviețuitori ai Ortodoxiei. (…)

Preotul, Biserica, mănăstirile, au fost mereu mijloacele de apărare și menținere a spiritului de unitate și de dragoste creștină, pe care s-a și bazat viața națiunii noastre. Astăzi preoții nu mai au voie să vorbească. Nu au voie să spună un cuvânt. Aceasta este noua virtute de căpătâi a preoților acum – să tacă. La ora aceasta scopul demonic este satanizarea în masă a popoarelor, nu numai a unei regiuni sau a unei țări. De aceea nici monahul nu trebuie să stea deoparte. Monahismul este armata de elită a țării noastre, cum spunea patriarhul Nicodim, armata de apărare a creștinismului nostru ortodox. Viața monahală nu este numai ascultare, perseverență la biserică și la lucrare. Lucrarea monahului este misiunea lui, este tocmai atitudinea lui față de lumea aceasta ortodoxă. (…) Tocmai atunci când e vorba să nu se vorbească, să nu se știe, să nu se spună, monahul trebuie să strige mai mult.” (idem, pp.141 și 192-193)
           ,,Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos (la fel ca în vremea comunismului, când pentru a fi avansat, trebuia să primești carnetul de membru de partid, să devii ateu – n.a.) (…) Poporul stă în sărăcie și în mizerie și așteaptă de la Biserică un cuvânt de îndemnare, un cuvânt de răspundere, un îndemn ca să știe ce are de făcut. Nu-i spune nimeni, nici în Biserică, nici în școală, nu-i spune nici în armată, nu-i spune din nicio parte… Și, atunci, unde să se ducă omul? Intelectualul nostru este așa de uzat și de plictisit încât e bucuros să aibă și el un osișor acolo în cadrul statului, să tacă, să bea Coca-Cola, să cumpere o pereche de blugi și să mai ia câte o gumă.” (idem, pp.66 și 75-77)
           ,,Ce creștin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creștinul adevărat știe că la cea mai mică lepădare îl părăsește harul lui Dumnezeu, și cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoți și monahi sihaștri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip (RFID, de urmărire permanentă a omului – n.a.). Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunță la toate cele lumești și acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii. Călugărilor, ca asceți trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? (…) Dacă noi, creștinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalți nici atât. Și atunci nu ne facem vinovați pentru generațiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistență? Dacă noi primim acum cipul, ceilalți de după noi vor primi liniștiți pecetea.” (idem, pp.217-218)
          ,,Încă o dată ei (greco-catolicii – n.a.) se dovedesc a fi unelte ale bisericii catolice și vrăjmașe Ortodoxiei. (…) Și ei, greco-catolicii, sunt dispuși să facă și mai multe lucruri grave în continuare, care nu se potrivesc cu viața noastră creștin-ortodoxă. Iată, de pildă, a venit acum ecumenismul. Poate cândva a fost vreo intenție bună, nimic de spus. Dar iată unde a degenerat această intenție! Unde s-a ajuns! A mers până la a te desființa cu totul pe tine, confesiunea ta, adevărul tău de credință. Dar ei nu vor numai ca religie să te distrugă, ci și ca stat.” (idem, pp.107-108)
          ,,Ce încredere să avem noi în acest ecumenism când, așa cum spunea și Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puțin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremația papei. (…) Câte suferințe și umilințe au răbdat bieții români ardeleni, pentru că nu erau lăsați să-și săvârșească în liniște cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinții Visarion, Sofronie și Oprea. (…) Vedeți cum a supraviețuit Ortodoxia? Prin dârza rezistență a poporului, a clerului și a monahilor.” (idem, pp.115-117)
          ,,Vor veni vremuri grele asupra ortodocșilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorările ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veșnice, la dragostea Mântuitorului care ne așteaptă să fim alături de El, în ceruri, alături de toți Sfinții mărturisitori ai adevărului Lui. Pentru că de nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde și neamul. Aceasta a fost cheia dăinuirii neamului românesc.” (idem, p.111)
          ,,După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viață, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar și mai lipsit de vlagă și de reacție. Se știe foarte bine cât de curajos au reacționat grecii dar și sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri și a sistemului însemnării și controlului total al identității. Tinerii lor au fost formați de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât și în școlile lor – ei au noțiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiție patristică.
De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanți slugi altora, uitând de curajul și demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-și impună cumva neatârnarea – și au reușit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime și decimări în lagăre și deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situația este destul de anevoioasă deoarece credincioșii nu sunt destul de informați cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. (…) Lupta este deschisă. Luptați până la capăt! Nu vă temeți! Așa cum a început creștinismul, așa va și sfârși – în dureri și în suferință. Pecetluiți creștinismul cu mucenicia voastră!”
           (din pliantul – Comunicat din partea părintelui Iustin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă, 14 ianuarie 2009)
          ,,Adevăratul om de cultură și de elită iese în față și acela strigă și răcnește cu toate forțele lui și apără valorile pe care el le-a construit și pe care el le trăiește. Pentru că dacă ar fi tăcut tot așa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ‘apăi am fi fost de mult prăbușiți. Dar acești oameni, ca niște mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenți și au strigat și s-au opus la toate metodele de întunecare a ființei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii și a creștinătății. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau știință… ca să susțină o temă cu ordin religios și să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!
Nici tăcerea sihaștrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socotește că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri și primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct și să-și asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui.Tăcerea în fața acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim și ieșim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evangheliei lui Hristos în fața acestei lumi este un pericol terorist.
Tăcerea noastră înseamnă sclavie și îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noștri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul Ortodoxiei pe care i-l pregătește stăpânirea acestei lumi.”
        (din pliantul – Al 2-lea Comunicat al părintelui Iustin Pârvu privitor la cip-urile biometrice, Mănăstirea Petru Vodă)

          ,,Un stareț athonit spunea că cea mai mare faptă bună a creștinului ortodox de astăzi, faptă care condiționează mântuirea sa, este mărturisirea ortodoxă a lui Iisus Hristos. Dar pentru a-L mărturisi ortodox pe Hristos, trebuie ca el să fie un adevărat creștin ortodox. Iar a fi un creștin adevărat înseamnă a lucra poruncile evanghelice. Criza și orbirea duhovnicească la care s-a ajuns astăzi și, ca o consecință, compromisurile grave care se fac până și în Biserică, au ca principală cauză tocmai nelucrarea de către noi toți a poruncilor lui Dumnezeu. (…) Părintele Iustin, față de care noi, monahii athoniți români și nu numai, nutrim o deosebită evlavie și îl cinstim cum se cuvine, ca pe un om al lui Dumnezeu și far luminos ce luminează în întunericul dens creat de norii grei a tot felul de compromisuri în materie de credință ce s-au abătut pe cerul Ortodoxiei românești, a conștientizat pericolul pregătirii domniei lui antihrist ce se apropie cu pași repezi și a tras la bună vreme semnalul de alarmă absolut necesar. Nu mai este vreme de discutat, de comentat, de criticat, ci a venit vremea <<să luăm aminte>> în modul cel mai serios la cele ce se întâmplă în jurul nostru. Evenimentele se desfășoară cu repeziciune și, datorită trândăviei și comodității noastre, ne vor lua prin surprindere și nu vom mai avea vreme nici să ne mai gândim ce se întâmplă cu noi.
           Părintele Iustin vorbește în același duh atât cu Părintele Paisie (Aghioritul, care a viețuit în Muntele Athos din Grecia – n.a.), cât și cu mulți alți părinți contemporani bine cunoscuți de credincioșii români, care au vorbit atât de clar despre vremurile grele în care trăim, căci s-au adăpat din Același Duh Sfânt, Care i-a insuflat și i-a luminat pe Părinții Bisericii să înțeleagă și să vadă cele viitoare ca fiind prezente.
          Părintele Paisie spune clar: <<Biserica trebuie să ia o poziție corectă. Să vorbească, să explice credincioșilor ca să înțeleagă că de vor lua noul buletin de identitate, aceasta va constitui o cădere>>. Căderea nu se petrece atunci când accepți să ți se implanteze cipul pe mână sau pe frunte, căci aceasta va însemna deja lepădarea, ci atunci când accepți actele de identitate cu cip, pentru că prin aceasta ne subjugăm de bună voie unui sistem universal de urmărire și control al ființei umane, care prin trăsăturile sale se vădește a fi lucrarea lui antihrist.
          Mulți <<oameni duhovnicești>> spun că vor pune alături o cruce și totul se va aranja. <<Dar lucrul murdar nu se sfințește, spune Părintele mai departe. Apa curată primește Harul și se face agheasmă, dar urina nu se face agheasmă. Piatra se face pâine prin minune. Necurăția, însă, nu primește sfințire. Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este în buletinul nostru de identitate, pe mână sau pe fruntea noastră prin simbolul lui, nu se sfințește chiar de am pune și o cruce>>.
          Ce este de făcut? În primul rând, să ne întoarcem la Hristos, să ne simplificăm viața și să ne mulțumim cu puțin. Aceasta este adevărata schimbare și ea se poate împlini în măsura în care ne apropiem mai mult de Biserică și de Tainele ei, ceea ce înseamnă:
          – participarea la viața liturgică a Bisericii;
          – împărtășirea cât mai deasă cu Sfintele Taine, cu pocăința și asceza cuvenite;
          – rugăciunea, pe care Apostolul Pavel o recomandă a fi neîncetată și care sparge cercul închis al egoismului nostru;
          – dragostea față de aproapele, care ne scoate din cadrul strâmt al intereselor personale;
          – curajul mărturisirii până la jertfă a Adevărului, virtute care încununează întreaga nevoință a creștinului ortodox.

          (din pliantul Răscumpărați vremea, 14/27 ianuarie 2009, Ierom. Ștefan dimpreună cu toți părinții Schitului Lacu din Muntele Athos, Grecia)

Anunțuri

3 gânduri despre „ÎNDEMNUL PĂRINTELUI IUSTIN PÂRVU DE A MĂRTURISI CU TOȚII ADEVĂRUL (despre datoria creștină de a apăra ortodoxia)

  1. Pingback: BLOGUL ORTODOX UNITATEA | FACEBOOK.COM/UNITATEA.ROMANILOR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s