DESPRE ÎNALTA ȘCOALĂ DUHOVNICEASCĂ A TEOLOGIEI NECAZURILOR… – Radu Iacoboaie, 9 august 2015

 

descărcare   descărcare (1)   images

         Credem că un aspect ar trebui precizat încă de la bun început. Nu întâmplător putem observa că problema greutăților și necazurilor vieții noastre este tratată teologic în mod diferit și chiar opus de către ortodoxie și sectele așa zis creștine. Există astfel două tipuri de abordare a acesteia, prima fiind una profund duhovnicească, cea de-a doua fiind una simplistă și reducționistă.

         Știm desigur că potrivit eticii și teologiei neoprotestante (gen Max Weber), oamenii aflați în necazuri nu se mai află în grațiile lui Dumnezeu și necazurile sunt văzute ca simple pedepse divine. Oare așa stau însă lucrurile și în realitate? Ce garanții avem noi că se întâmplă așa? Nicidecum. Putem afirma însă cu certitudine, că dimpotrivă, așa cum un părinte își ceartă copiii din pură dragoste părintească și o face numai înspre binele și îndreptarea lor, tot astfel și Tatăl Ceresc Își mustră fiii în iubirea Lui nemărginită față de oameni, adică față de noi toți păcătoșii…

          Necazurile din viața noastră, bolile sau greutățile de tot felul reprezintă simbolic o cruce pe care noi o purtăm fiind creștini, jertfa noastră pentru mântuirea sufletului. Iar noi mai știm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a suferit infinit mai mult decât fiecare dintre noi, îndurând chiar prin Voia Sa batjocură, loviri și crucificare, răscumpărând păcatele lumii… 

          Necazurile acestea ne sunt firește necesare am putea spune precum sunt medicamentele pentru trup. Ele sunt într-adevăr foarte amare dar ne sunt absolut necesare pentru îndreptarea noastră duhovnicească, pentru refacerea echilibrului nostru sufletesc și comuniunii cu Dumnezeu, Cel Care ne-a dăruit viață și multe alte daruri. Și au existat pustnici pomeniți în Pateric care se îngrijorau mult când vedeau că nu mai sunt încercați de necazuri…

          Pe de altă parte mai vedem că ele ne sunt și avertismente și încercări ale credinței noastre. Cele mai grele fiind bolile așa zis incurabile (formele de cancer) care ne aduc perspectiva morții iminente… În fața lor, vedem că atitudinea este diferită. Există cel puțin două categorii de oameni. Unii, mai cârtitori, își arată revolta și indignarea, se simt chiar părăsiți de Dumnezeu și se întreabă insistent de ce li se întâmplă tocmai lor… Alții însă, mai evlavioși și întăriți în credință mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile dar și pentru toate necazurile din viața lor, conștientizate ca o plată pentru răscumpărarea păcatelor. Și de fapt, este de o mie de ori mai bine să ne luăm plata aici pe pământ pentru ele decât să le plătim cu vârf și îndesat la Judecata de Apoi…

          De ce am menționat încă din titlul articolului de înalta școală duhovnicească a teologiei necazurilor? Pentru că este foarte important ca noi să înțelegem menirea acestora în viața noastră și pentru că indiscutabil omul modern al zilelor noastre, abia în necazuri se trezește cu adevărat duhovnicește și își mai amintește de Dumnezeu, dacă mai păstrează desigur un dram de credință. Abia când viața îl constrânge și îl strâmtorează foarte mult, când nu mai vede cu ochii minții scăparea și rezolvarea problemelor sale, abia atunci se poate întâmpla ca el să se căiască amarnic și să strige cu durere în sufletul său către Dumnezeu cerând ajutorul Lui, precum fiul risipitor din pilda cu același nume din Sfânta Evanghelie, care se întoarce smerit la Tatăl său.

          În filosofie și psihologie această problemă pusă în discuție s-ar rezuma la asumarea înfrângerii și victoriei. Este firesc să ne punem și această întrebare: când învață oare mai mult omul, dintr-o victorie sau dintr-o înfrângere? Cu siguranță, el trage concluziile de rigoare și de îndreptare mult mai bine atunci când este înfrânt, dar nu și învins definitiv. Învață astfel să lupte și să fie smerit dacă nu este cuprins de descurajare sau deznădejde. Pe când în victorii, omul se îmbată cu iubirea de sine și cade cel mai adesea în mândrie, aroganță și autosuficiență (încredere în sine exagerată). 

          Și ca să înțelegem mai bine cauza dar și rostul pe care îl au necazurile în viața noastră, vom reproduce ultima parte dintr-o rugăciune foarte importantă pe care mulți ortodocși o citesc în fiecare săptămână într-o anume zi:

          ,,O, Hristoase al meu răstignit, câte scuipări și câtă ocară ai răbdat pentru păcatele noastre și pentru a ne da încă pildă de adevărată răbdare în suferințele și necazurile vieții acesteia! Și fiindcă acestea ni le trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne îndreptăm și să ne apropiem de El, și așa numai spre folosul nostru ne pedepsește în această viață. De aceea, rogu-mă Ție, Stăpâne, ca la necazurile, ispitele și durerile câte ar veni asupra mea, să-mi înmulțești împreună și răbdarea, puterea și mulțumirea, căci cunosc că neputincios sunt de nu mă vei întări; orb de nu mă vei lumina; legat de nu mă vei dezlega; fricos de nu mă vei face îndrăzneț; pierdut de nu mă vei cerca; sclav de nu mă vei răscumpăra, cu bogata și Dumnezeiasca Ta putere și cu Darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin și o măresc, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (din Rugăciunea de vineri)

          După cum știm și este profețit, vor veni mai târziu mari necazuri asupra tuturor creștinilor și prigoana din vremea antihristului… Să nu ne găsească pe noi fricoși și nepregătiți! Pentru că, mai știm că în lumea aceasta tot mai bolnavă de necredință și care se apropie de sfârșitul ei, cu siguranță Dumnezeu ne va întări pe noi, precum i-a întărit și pe sfinții închisorilor comuniste aflați în teribile și mari încercări. Iar Sfânta Scriptură ne atenționează că, numai cine va răbda aceste necazuri până la sfârșit se va mântui.

          Așadar, să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne întărească pe toți în credință și să ne dăruiască toate cele de folos sufletului nostru, îndeosebi puterea rugăciunii și răbdare. Amintiți-vă fraților de răbdarea în necazuri pe care a avut-o dreptul  Iov… Amintiți-vă și de îndemnul unui mare duhovnic român cunoscut și peste hotare: ,,Răbdare, răbdare, răbdare…”, cum ne spunea atât de frumos părintele Ilie Cleopa, care își alinta interlocutorii cu expresia ,,Mânca-v-ar Raiul!”…  

 

                                          Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie

Anunțuri

13 gânduri despre „DESPRE ÎNALTA ȘCOALĂ DUHOVNICEASCĂ A TEOLOGIEI NECAZURILOR… – Radu Iacoboaie, 9 august 2015

  1. Radu Iacoboaie Autor post

    FOARTE IMPORTANT!

    http://www.atitudini.com/2015/08/predica-marturisitoare-a-p-s-ambrozie-la-sarbatoarea-schimbarii-la-fata-pe-muntele-ceahlau/

    https://saccsiv.wordpress.com/2015/08/08/video-episcopul-ambrozie-tot-ceea-ce-a-spus-sfantul-paisie-aghioritul-se-implineste-astazi-impotriva-legii-anti-legionare-a-ue-a-moscheei-a-eugeniei-si-multe-altele/

    https://saccsiv.wordpress.com/2015/08/11/sfantul-justin-parvu-chiar-a-avut-dreptate-profetia-sa-se-implineste-sub-ochii-nostri/

    Apreciază

    Răspunde
  2. Radu Iacoboaie Autor post

    TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR, CALE NEGATIVĂ DE CUNOAŞTERE A IUBIRII
    DIVINE (capitol din volumul TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR. GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC, Preot IOAN C. TEŞU, pp. 59-73, http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/pr-ioan-tesu-telologia-necazurilor-s.pdf)

    pagina 59

    Pentru spiritualitatea ortodoxă, viaţa duhovnicească este o permanentă tindere
    înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii, trăită existenţial, până la
    ţinta ei supremă – unirea cu Dumnezeu-Iubire. Această înaintare către desăvârşire nu
    este doar un urcuş, din treaptă în treaptă, uniform, ci poartă permanent în sine
    caracterul unei lupte încordate pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, către
    “pătimirea îndumnezeirii”, prin har şi lucrare.
    Viaţa duhovnicească, o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhoniceşti, se
    desfăşoară între abisurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece,
    vom vedea că obligatoriu, inevitabil, prin proba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor
    şi necazurilor, a “supărărilor fără de voie”1, a “pătimirilor fără de voie”2. De aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute (a şasea din lista tradiţională a virtuţilor), în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor
    fundamental este dobândirea smereniei sau smeritei cugetări, ce duce la adevărata
    iubire de Dumnezeu şi de semeni.
    Înţelegerea adevăratei lor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine,
    încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc,
    împovărându-ne înaintarea.
    În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură
    duhovnicească de o deosebită profunzime, ale căror elemente esenţiale vom încerca
    să le subliniem în cele ce urmează.

    Necesitatea sau obligativitatea încercărilor

    O primă idee, enunţată deja, este aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne
    spune Sfântul Isaac Sirul, sunt “neapărat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta lor duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la

    NOTE SUBSOL:
    1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, volumul X,EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 139.
    2 Ibidem, p. 116
    3 Ibidem.

    pagina 60

    adevărata viaţă spirituală, cât şi celor progresaţi duhovniceşte, pentru a-i întări şi ajuta
    să progreseze în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că “acela
    care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute”4. Vorbind despre
    încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne
    pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta
    spre desăvârşire, nu putem ajunge la odihna dumnezeiască. Însă faţă de cele sufleteşti,
    ne recomandă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu.
    În general, necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, cel ce le
    primeşte fiind scutit de necazurile veşnice5. Există o alternanţă regulată între bucurii
    şi necazuri în lumea aceasta. Lucrurile care cândva ne-au adus bucurii, mai târziu
    pricinuiesc necazuri şi durere şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz,
    se întrezăreşte mila şi răsplata lui Dumnezeu, care sunt prilejuri de bucurie
    duhovnicească.
    Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea
    noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările mijlocul
    cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin
    ele, Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi
    cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia6.

    Răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. La început,
    cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor, se
    apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat7. Calea apropierii de Dumnezeu nu
    poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi
    biruirii vrăjmaşului.

    Cauzele încercărilor

    Există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, spre
    exersare duhovnicească. “Încercarea – spune Sfântul Isaac – este de folos oricărui om
    (…) Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să
    se păzească de cele ce-i vatămă…”8.
    Cu privire la cauza acestor necazuri sau încercări fără de voie, Părinţii filocalici
    ne dau detalii importante.
    Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca de altfel întreaga literatură ascetică, consideră
    toate aceste pătimiri fără de voie, pedeapsă pentru păcat. Cauza lor primă o
    constituie, păcatul strămoşesc. Prin aceasta, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul,

    NOTE SUBSOL:
    4 Ibidem, p. 234.
    5 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 141-142.
    6 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia…, volumul VI, p. 261.
    7 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 236. 8 Ibidem, p. 251-252.

    pagina 61

    omul a ajuns ca, în loc să acorde cinstea cuvenită Creatorului său Ziditorului său, a
    îndumnezeit creaţia.
    Aceasta corespunde, de fapt, definiţiei sau consistenţei răului, care constă în
    “necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”9. Aceasta, ne spune Sfântul Maxim,
    orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul
    de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad
    sub simţuri. Astfel, protopărinţii au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să
    alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu,
    îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului; iar trupul
    propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată plăcerea. {i
    aşa, prin grija exclusivă de trup, au slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor10.
    În acest mod ajungem la una dintre cele mai importante învăţături ale Sfântului
    Maxim Mărturisitorul, cea privind cercul vicios, geneza lui, modul de declanşare şi
    activare a lui, ca resort sau cauză iniţială a durerii. Autorul acestei dureri, ca şi a
    plăcerii de care se leagă, nu este Dumnezeu, ci omul. Zidind firea omenească,
    Dumnezeu – aflăm de la acelaşi Sfânt Părinte – nu a creat împreună cu ea nici
    plăcerea, nici durerea din simţire, ci a dat minţii o anumită capacitate de plăcere, ca
    dorinţă naturală a ei, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Plăcerea şi
    durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. Plăcerea
    lucrează coruperea voinţei, durerea – osânda spre destrămarea firii. Plăcerea duce la
    moartea de bunăvoie a sufletului, durerea – la nimicirea formei trupului11 .
    Spre deosebire de plăcerea naturală, zidită în om, care se orientează spre
    Dumnezeu, această plăcere este “o formă a senzaţiei modelate în organul simţului,
    prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o poftă
    neraţională”
    12. Prin păcat, plăcerea naturală s-a alterat, mişcându-se împotriva firii
    spre împlinirea ei prin simţuri. De aceea, Dumnezeu, dorind mântuirea noastră, a
    înfipt – spune Sfântul Maxim – provindenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de
    pedepsire, durerea şi moartea, ca să limiteze nebunia minţii13.
    Nici în urma căderii, omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adâncit şi mai mult
    acest cerc vicios. El a ajuns să aibă “toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre
    durere”14. Pentru obţinerea celei dintâi, el luptă cu toată puterea, de cea de-a doua
    fuge cu toată sârguinţa, crezând că poate să despartă plăcerea de durere şi să se
    bucure numai de ea. Însă, în plăcere, este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare
    ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii15. Încercând să-şi
    provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea.

    NOTE SUBSOL:
    9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia…, volumul 3, p. 34.
    10 Ibidem.
    11 Ibidem, p. 348.
    12 Ibidem, p. 110.
    13 Ibidem, p. 336-337.
    14 Ibidem, p. 32.
    15 Ibidem, p. 32-33.

    pagina 62
    Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz
    sau încercare, şi moartea, au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului,
    ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea conformă cu raţiunea – spune
    Sfântul Maxim – este un “antidot”, iar moartea – “o consecinţă cuvenită”. Durerea fără
    de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie16.
    Chiar şi după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia sa, a
    rânduit un “plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea”17, restaurarea ontologică şi
    îndumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de
    bunăvoie şi al durerii fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin
    Întrupare şi Jertfă, Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea
    voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte18. Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi
    reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în
    temeliile fiinţei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre19.
    Prin Întruparea Sa şi viaţa Sa de iubire şi jertfă, Mântuitorul a dat un temei ontologic
    încercărilor noastre. Pilda Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. Jertfa Sa
    pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de
    a ne lua fiecare crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii
    virtuoase.
    Prin Întruparea Sa, Mântuitorul a venit în maximă apropiere de omul pe care a
    vrut să-l conducă spre culmile sfinţeniei.
    Spre acestea, spune Sfântul Maxim, Dumnezeu ne conduce pe două căi: prin
    Providenţă sau pe cale pozitivă şi prin Judecată sau pe cale negativă.
    Pe calea pozitivă, Dumnezeu îl cheamă pe om la desăvârşire, la sfinţenie, prin
    darurile cu care îi binecuvintează viaţa duhovnicească, prin săvârşirea binelui şi
    sesizarea raţionalitaţii creaţiei.
    Pe cale negativă sau prin Judecată, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu prin
    privarea pedagogică, iconomică de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile,
    suferinţele personale sau ale celor apropiaţi, care trezesc în fiinţa noastră
    responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către Dumnezeu20. Această cunoaştere este
    palpitantă, apăsătoare, dureroasă, este o cale mai dramatică de cunoaştere a lui
    Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru.
    Însă, ceea ce subliniază permanent scrierile duhovniceşti ortodoxe este faptul
    că, spre deosebire de calea pozitivă sau prin Providenţă de cunoaştere a lui
    Dumnezeu, în care omul se angajează benevol, din proprie iniţiativă, dintr-un dor de
    desăvârşire, calea negativă o străbate fără să vrea, involuntar, din pedagogie divină şi
    din necesitate duhovnicească.
    Cele două căi, după cum vom vedea, se îmbină. La cunoaşterea lui Dumnezeu
    prin darurile Sale, deci la plăcerea în suflet sau la bucuria duhovnicească se ajunge

    NOTE SUBSOL:
    16 Ibidem, p. 348
    17 Ibidem, p. 84.
    18 Ibidem, p. 349.
    19 Vezi şi Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediiţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993.
    20 Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 140.

    pagina 63

    prin îndelungi osteneli şi încercări. Tot aşa, în judecata lui Dumnezeu se întrezăreşte
    speranţa în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită. Dacă Dumnezeu ne face să trecem
    prin aceste încercări, o face pentru că vrea şi aşteaptă să ne întoarcem la viaţa
    duhovnicească cea fericită, pe care o aduce virtutea.
    În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne unim
    cu El şi cu alţii în iubire. În al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai
    înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă, prin săvârşirea în viitor a ceea ce nu
    am făcut în trecut21. Însă, amândouă sunt situaţii existenţiale, în care Dumnezeu ne
    cheamă la dialog şi ne îndeamnă la iubire, aşteptând, din partea noastră răspunsul la
    această iubire.
    Pronia şi Judecata sunt prezente şi oarecum devin constante ale vieţii noastre
    duhovniceşti, împletindu-se, căci am văzut că Sfântul Maxim spune clar că nu se
    poate despărţi plăcerea de durere. Nimeni nu poate să aibă parte numai de plăcere, cu
    atât mai mult duhovnicească, după cum şi în durerea, de cele mai multe ori trupească,
    se ascunde nădejdea şi speranţa în bucuria ce va urma plăcerii.
    Precum Pronia este o activitate permanentă a lui Dumnezeu, tot aşa şi Judecata
    Sa se exercită permanent. Prin cea dintâi, ne cheamă spre cele bune, arătându-ne
    frumuseţea lor, prin cealaltă, ne îngrozeşte cu cele contrare. Însă, în ambele, El ne
    conduce, precum un tată bun îşi educă şi îndrumă copilul pe calea cea dreaptă, atât
    prin îndemnuri pozitive, cât şi prin privare de daruri şi chiar prin pedepse 22.
    Sfântul Maxim exprimă pe larg această alternanţă între bucurii şi necazuri,
    între Pronie şi Judecată, spunând că “există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în
    făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt
    povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor
    contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. {i s-a rânduit
    aşa, ca nu cumva, îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de
    noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă a mândriei,
    socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobândite
    prin har“23.
    Prin urmare, încercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea
    noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase.
    Cauza generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie
    păcatul, ca stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci
    când omul face lucruri potrivnice firii lui24. De aceea, ele urmăresc restaurarea firii
    umane. Sfântul Marcu Ascetul spune că “necazurile care vin asupra oamenilor sunt
    roadele păcatelor proprii”25. La rândul lui, Sfântul Maxim spune că omul trebuie “să

    NOTE SUBSOL:
    21 Ibidem, p. 144.
    22 Idem, Spiritualitatea ortodoxă…, p. 134.
    23 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 228-229.
    24 Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia…, volumul IX, p. 607.
    25 Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia…, volumul 1, p. 311.

    pagina 64

    bea paharul judecăţii dumnezeieşti”26 cu un întreit scop: stingerea păcatelor trecute,îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare.
    Sfântul Maxim dezvoltă această idee, arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi
    pentru cinci pricini sau din cinci cauze. Cea dintâi, pentru ca fiind încercaţi, să
    dobândim discernământul spiritual, care distinge clar virtutea de păcat. A doua,
    pentru ca dobândind virtutea prin luptă şi durere, să “o avem sigură şi nestrămutată”.
    A treia, pentru ca înaintând în practicarea virtuţii, să nu ne îngâmfăm, ci să ne
    smerim. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, am luptat cu el şi l-am biruit, să-
    l urâm cu “ură desăvârşită”. A cincea, considerată mai presus de toate, este ca,
    eliberându-ne de păcat şi de patimă şi înaintând în viaţa de virtute, să nu uităm
    slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat27.
    Sfântul Maxim lărgeşte şi mai mult numărul cauzelor pentru care omul este
    încercat, spunând că “omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru
    dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de
    frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru slava
    deşartă, sau de nevoie”28.
    La acestea cauze, pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi sau pentru care
    părăseşte pe cel păcătos, Cuviosul Nichita Stithatul adaugă: slava deşartă, osândirea
    aproapelui şi fălirea cu virtuţile.
    Cei păcătoşi sunt încercaţi datorită păcatelor lor, pentru a le părăsi şi a se întoarce pe
    calea virtuţii. Harul îngăduie ca încercările şi necazurile să se întărească asupra
    omului, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când vede că în el a început să răsară
    mândria sau slava deşartă, până când omul îşi va da seama de slăbiciunea şi neputinţa
    sa şi va căuta să-L dobândească pe Dumnezeu, cu smerenie 29.
    Acestea sunt, aşadar, încercările generale prin care trece omul căzut din starea
    harică dobândită în Taina Sfântului Botez, până la restaurarea ontologică a firii sale,
    până la redobândirea conştiinţei prezenţei şi lucrării harului sfinţitor în el.
    Însă nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei înaintaţi în viaţa
    duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea
    desăvârşirii. Pentru aceştia, ne spune Sfântul Isaac, necazurile sunt mai aspre şi mai
    tari şi izvorăsc din toate părţile30.
    Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri, de aceea drumul virtuţii este
    considerat “drumul răstignirii”31, ale cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare.
    Pentru cei înaintaţi spiritual, “reaua pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale
    a crucii, a apostolatului, a muceniciei.
    Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări, ele sunt
    absolut necesare şi prezente în viaţa aceasta. Ele constituie o încercare de fiecare zi şi

    NOTE SUBSOL:
    26 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia…, volumul 2, p. 311.
    27 Ibidem, p. 93-94.
    28 Ibidem, p. 119.
    29 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 101.
    30 Ibidem.
    31 Ibidem, p. 104.

    pagina 65

    de fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie şi fără de
    voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru
    dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice.
    Viaţa, atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, este presărată cu necazuri. De
    aceste încercări nu se poate eschiva nimeni. Contează, însă, modul în care cel încercat
    le înţelege, le valorifică spiritual şi le depăşeşte: prin pocăinţă şi spre mântuire sau
    prin desnădejde şi spre osânda sa. Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă
    stricătoare şi pierzătoare.
    Aceste încercări au un caracter dramatic şi paradoxal şi de aceea fiecare şi le
    face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. În ele sunt amestecate
    “mângâierea şi strâmtorările, lumina şi întunericul, îngustarea şi lărgimea”32.
    Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune, duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului
    duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu
    învinovăţirea altora – Dumnezeu, semeni şi diavoli, atunci ele sunt prilej de îndoită
    suferinţă şi de osândă. Înţelese duhovniceşte, ele sunt spre creşterea şi înaintarea
    noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o şi mai
    accentuată cădere spirituală.
    Evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic: cele bune sunt
    mărturie, cele rele – mustrare spre îndreptare.
    Scopul încercărilor
    Cele mai frumoase sentinţe sau exprimări despre rolul duhovnicesc al
    încercărilor şi suferinţelor din această viaţă ni le-au lăsat Sfântul Marcu Ascetul,
    Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Scărarul şi mai ales Sfântul Isaac Sirul,
    care vorbeşte despre o adevărată teologie a necazurilor sau a încercărilor.
    Necazurile, în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au mai multe dimensiuni şi
    urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu privire la fiecare persoană
    umană.
    Mai întâi, prin necazuri, Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi de patimi.
    Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora, încercările pot fi evitate prin ura
    păcatului. Pe de altă parte, ele îndeamnă la o tot mai accentuată pocăinţă, prin care se
    restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc.
    Încercările au la bază “o judecată dreaptă a lui Dumnezeu”33.
    Scopul lor general este dobândirea vieţii virtuoase întru smerită cugetare. Sfântul
    Isaac spune că virtutea est maica întristării, iar aceasta naşte smerenia, care aduce
    harul Sfântului Duh34. Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului
    faţă de Dumnezeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Celor dintâi, spune Cuviosul Nichita

    NOTE SUBSOL:
    32 Ibidem, p. 224.
    33 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie…, p. 111.
    34 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.

    pagina 66
    Stithatul, adică celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har
    îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciuieşte cu ispite
    şi necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea
    faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi
    raţiunea lor supremă35. Prin osteneli şi necazuri, spune Sfântul Maxim, sufletul se curăţă de “murdăria
    plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea faţă de lucrurile materiale, descoperindu-i
    paguba ce o are din iubirea faţă de ele”36.
    Scopul lor este, deci, profund duhovnicesc: evitarea mândriei şi dobândirea
    smeritei cugetări. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi
    conştiinţa puterii dumnezeieşti, de a dobândi simţirea curată, duhovnicească a harului
    Duhului Sfânt37.
    Sfântul Isaac spune că răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei
    ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, dacă încercările sau necazurile nu îl conduc
    pe pătimitor la smerenia adevărată, în deşert se fac cele dintâi”38.
    Necazurile ce vin asupra noastră au scopul de a ne proba, de a ne încerca tăria
    credinţei şi puterii noastre duhovniceşti, dar, în acelaşi timp, ele dau firii umane tărie,
    răbdare, înţelepciune şi nădejde.
    Limitele încercărilor
    O învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra
    noastră, în limitele rezistenţei nostre duhovniceşti, a puterii noastre de a le
    suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale.
    Ava Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun
    lucru peste puterea noastră39, iar Sfântul Isaac Sirul spune acelaşi lucru, în exprimare
    pozitivă: Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să poată
    purta greutatea lor. Deci ele sunt în limitele firii, suportabile.
    La fel, după răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi
    ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către
    Dumnezeu40. Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă pe
    măsura acestora este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu.
    Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor,
    pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinşi cu nevoinţa, descoperă
    în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. Iar pe cei în care s-a sălăşluit
    prin lucrarea deplină a virtuţilor Duhul Sfânt, ele îi umplu de o bucurie şi o veselie

    NOTE SUBSOL:
    35 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 261.
    36 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie…, p. 111.
    37 Ibidem, p. 229
    38 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
    39 Ava Dorotei, op. cit., p. 611.
    40 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248

    pagina 67

    negrăită, deschizându-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocăinţei41. Tot
    Cuviosul Nichita, referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor duhovnicească,
    ne spune că: “Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul
    neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul
    pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul,
    de poate spune după dumnezeiescul apostol: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (2
    Cor. XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare
    sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi
    au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le
    îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul
    descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”42.
    Gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta
    desăvârşirii nostre duhovniceşti. În general, există o simetrie între acestea. Cel mai
    greu încercaţi sunt cei mai împătimiţi, mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei
    mai înaintaţi în lucrarea virtuţilor. Cei învârtoşati trec prin “probe înfricoşătoare”,
    până se întorc la pocăinţă. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi, pentru a se arăta
    tăria lor în virtute.
    Întristările pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanţe
    sau etape. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre întristare, mânie, retragere şi
    părăsire din partea lui Dumnezeu.
    Întristarea pe care sufletul o simte în încercări este de două feluri: în legătură
    cu afectele de plăcere, sau cu cele de durere, despre care am văzut că vorbeşte Sfântul
    Maxim.
    Cea dintâi, întristarea lumii sau, mai degrabă, după plăcerile şi ispitele lumii, este o
    patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi izvorăşte din neliniştea faţă de
    cele vremelnice, trecătoare. Cea de-a doua, întristarea după Dumnezeu, este
    folositoare, mântuitoare, lucrând răbdarea ostenelilor şi ispitelor şi ducând sufletul
    către pocăinţă. Ea subţiază prin lacrimi iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte
    marea cugetării şi duce, în final, la restabilirea stării noastre harice naturale, iniţiale,
    de transparenţă faţă de lucrarea şi conlucrarea cu el.
    Sfântul Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte despre o întristare interioară şi o
    întristare exterioară sau despre una ascunsă în suflet şi alta arătată prin simţire.
    Cea dintâi este urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea plăcerii
    trăită cu simţurile. Cea din simţuri este urmare a patimilor de bună voie ale simţurilor,
    cealaltă a celor fără de voie sau a încercărilor, a necazurilor ce vin asupra noastră din
    iconomie43.
    Această îndoită întristare este urmare a celor două feluri de ispite. Întristarea
    simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul nu şi le mai poate procura.
    Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului.

    NOTE SUBSOL:
    41 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 220.
    42 Ibidem, p. 248-249. 43 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie…, p. 308.

    pagina 68

    Spre deosebire de întristarea din simţuri, pe care o provoacă patima, întristarea
    cea după Dumnezeu, ce însoţeşte încercările şi pătimirile cele fără de voie e
    împreunată cu bucuria duhovnicească. Dintre roadele acesteia, Sfântul Casian spune
    că “face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit,
    blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu
    adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt:
    bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la
    întristarea cea potrivinică, însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia,
    lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune…”44.
    Tot Sfântul Maxim împarte întristarea în supărare, necaz, pizmă şi milă,
    arătând că “întristarea cea de laudă” sau “întristarea mântuitoare”, cea după
    Dumnezeu este “stăpână neîndurerată a patimilor” şi “maica cuvioasă şi slăvită a
    virtuţilor”45.
    Această întristare este hrănită de cugetarea la judecată şi este susţinută de nădejdea
    învierii. Arma ei de luptă este blândeţea, rodul ei este iubirea, iar sfârşitul spre care
    conduce ea este Împărăţia cerurilor şi bucuria în bunătăţile viitoare. Rodul ei este
    virtutea cea mai înaltă – smerita cugetare.
    Această întristare produce în sufletul credinciosului teama sau temerea.
    Aceasta este şi ea de două feluri: una curată, a celor drepţi, teama de Dumnezeu. Ea
    rămâne în veacul veacului şi se manifestă prin grija faţă de curăţia şi neprihănirea
    conştiinţei. Cea de-a doua, necurată, este a celor păcătoşi, care aşteaptă de la
    Dumnezeu pedepse pentru greşeli. Aceasta din urmă se stinge şi trece prin pocăinţă46.
    Tot în legătură cu încercările sau necazurile fără de voie, scrierile ascetice
    vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Aceasta este totdeauna o “mânie
    mântuitoare”, sub forma îngăduinţei ce o acordă Dumnezeu duhurilor rele să
    războiască sufletul şi mintea ostenitorului. Scopul acestei mânii mântuitoare este ca
    mintea “pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine
    este dătătorul lor sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit că
    le are de la sine, fără să le fi primit”47 .
    Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi stăruie mai
    departe în păcat sau patimă, el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu
    Însuşi. Harul Duhului Sfânt, primit la Botez, se retrage, aşteptând ca, prin încercările
    mai mari, ce vor urma, sufletul să se întoarcă, prin pocăinţă, spre virtute.
    Acest har, spun Sfinţii Calist şi Ignatie, este primit prin Taina Sfântului Botez,
    “cu totul desăvârşit”48. Lucrarea patimilor, grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua
    lor întrebuinţare fac ca patimile să întunece şi să acopere harul.

    NOTE SUBSOL:
    44 Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia…,volumul 1, p. 153-154.
    45 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. Traducere din
    greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 41.
    46 Idem, Răspunsuri către Talasie…, p. 62.
    47 Ibidem, p. 234.
    48 Calist şi Ignatie Xanthopol, A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită
    pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia…, volumul VIII, p. 24.

    pagina 69

    Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte depre două trepte ale acestei lepădări harice: una în
    sensul de lepădare propriu-zisă, datorită lucrării stăruinţei în săvârşirea patimilor.
    Această învârtoşare a sufletului şi insensibilitatea la lucrarea sfinţitoare a harului duce
    la lipsirea desăvârşită de el, prin care omul se face sălaş al patimilor, “acum şi în
    veacul viitor”. Depărtarea harului este echivalată de Calist Patriarhul cu pierderea
    chipului dumnezeiesc al vieţii şi introducerea celui al fiarei sau dobitocului.
    Celor ce vieţuiesc, însă, curat, Duhul Sfânt se face “suflet sufletului”, iar
    roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: dorirea Lui întru smerenia sărăciei, lacrima
    fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi
    de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce
    suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi
    lumina, puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare,
    prin ţinerea de minte a celor veşnice”49.
    Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face lucruri
    potrivnice stării lui naturale, harice.
    Această părăsire îmbracă şi ea două forme: una în sens de povăţuire, ca o
    îngăduinţă, iar alta de lepădare. Cea în sens de îngăduinţă sau povăţuire, aflăm de la
    Sfântul Marcu Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi
    ascunde prezenţa sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovniceşti şi ispitit
    de diavoli, să caute cu frică şi mai multă ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire de
    cea dintâi, părăsirea în sens de lepădare lipseşte cu totul sufletul de ajutorul lui
    Dumnezeu şi îl predă “legat dracilor”50.
    Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că sunt patru feluri generale ale părăsirii din
    partea lui Dumnezeu: din iconomie, ca prin păruta părăsire cei încercaţi să se
    mântuiască; spre dovedire, ca la Iov şi Iosif, spre întărire în credinţă; spre povăţuire
    duhovnicească, ca la Apostolul, ca smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea
    harului; spre pedeapsă, spre pocăinţă 51.
    Notele specifice părăsirii povăţuitoare sunt: ea aduce sufletului întristare multă,
    o anumită smerenie şi deznădejde măsurată. Ea produce în inimă frica de Dumnezeu
    şi lacrimi de mărturisire, însoţite de dorinţa de tăcere.
    Părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredinţă,
    de fumul mândriei şi al mâniei.
    Când suntem cuprinşi de părăsirea cea povăţuitoare sau mântuitoare, trebuie
    să-I aducem lui Dumnezeu mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare. În cazul celei
    de-a doua, trebuie să-i aducem mărturisirea pentru păcatele săvârşite şi lacrimi de
    pocăinţă52. Părinţii duhovniceşti subliniază faptul că şi atunci când suntem încercaţi
    fără de voie, în aceste necazuri sau pătimiri se ascunde harul Sfântului Duh şi mila lui
    Dumnezeu. Ele exprimă paradoxul iubirii lui Dumnezeu: în toate durerile fără de voie

    NOTE SUBSOL:
    49 Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia…, volumul VIII, p. 280-281.
    50 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia…, volumul 1, p. 461.
    51 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia…, volumul 2, p. 142.
    52 Sfântul Marcu Ascetul, op. cit., p. 461

    pagina 70

    se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi îl păzeşte
    de muncile veşnice53. De aceea, şi Sfântul Maxim consideră că toate felurile de
    părăsire sunt mântuitoare şi pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu54.
    Întristările ne sensibilizează la lucrarea harului. Acesta, spune Sfântul Isaac,
    vine în minte înainte de încercări şi ne ajută, însă în simţire, după acestea. Simţirea
    încercărilor vine înaintea simţirii harului, pentru dobândirea libertăţii noastre, căci
    harul nu forţează niciodată. Tot aşa, el nu se arată niciodată în cineva înainte de a
    gusta încercările55. Tot el ne spune că acelora încercaţi, Dumnezeu le dă răsplata sau
    darul simţirii păcatelor proprii, ca nu cumva să plece de aici împovăraţi de aceste
    necazuri 56.
    Rădarea necazurilor şi nădejdea.
    Încercările sunt considerate “toiagul Judecătorului”57 şi de aceea omul trebuie
    să le primească pe acestea, ca de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, cu
    smerenie şi nădejde.
    Sfântul Isaac ne spune că dacă le primim cu răbdare, cu smerenie şi cu nădejde,
    dacă ne aducem aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui
    Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici. Dacă,
    însă, nu dovedim smerenie şi pocăinţă, ci, în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru
    care suntem pedepsiţi, ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe
    Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe draci, considerându-ne pe noi înşine
    nevinovaţi, atunci toate acestea ne pricinuiesc “o mâhnire neîncetată şi necazurile
    noastre se fac cumplite”58.
    Dacă ne vom aminti necontenit – spune Sfântul Antonie – că în viaţă trebuie să
    răbdăm mici şi scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere
    şi de fericirea veşnică.
    Împrejurările dificile din viaţa noastră, care se înfing ca nişte cuie în fiinţa noastră, ne
    îndeamnă la rugăciune mai simţită, iar în cursul acestei rugăciuni, prezenţa lui
    Dumnezeu ni se face şi mai evidentă
    59. Este o prezenţă iubitoare, asemenea unui tată
    bun ce îşi iubeşte copilul şi, cu durere în suflet, este nevoit să recurgă la o pedeapsă,
    din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaintării lui pe calea cea bună.
    Isihie Sinaitul ne învaţă ca atunci când am fost cuprinşi de necazuri, descurajări
    şi deznădăjduiri, să facem ceea ce a făcut David: “să ne vărsăm inima noastră înaintea
    lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim Domnului.” {i El, care ne

    NOTE SUBSOL:
    53 Ibidem, p. 329.
    54 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste…, p. 142.
    55 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 243 56 Ibidem, p. 359. 57 Ibidem
    58 Ibidem.
    59 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. 1, p. 141.

    pagina 71

    cunoaşte starea sufletului nostru, ne va cârmui cu înţelepciune, uşurând necazul
    nostru şi înălţându-ne din întristare”60 .
    Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat, în răbdarea încercărilor şi
    înţelegerea lor duhovnicească: “Iar despre celelalte gânduri, pune în seama lui
    Dumnezeu tot gândul, zicând: “Dumnezeu ştie ce e de folos.” {i te vei odihni. {i pe
    încetul îţi va veni puterea să rabzi. Nu înceta să spui. Iar de spui că nu eşti auzit, şi
    nici nu afli har (ascultare) în cuvântul tău, să nu te întristezi. Căci te vei folosi şi mai
    mult”61 .
    Calea ieşirii sau izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu
    cu lacrimi de pocăinţă, răbdarea lor prin rugăciune. Dumnezeu, văzând smerenia
    noastră, uşurează greutatea necazurilor noastre. Stăruinţa în rău face, însă, ca
    necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice.
    Ava Dorotei arată că purtarea cu răbdare, smerenie şi nădejde a încercărilor îl
    ajută pe cel încercat să treacă prin ele nevătămat. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se
    tulbură, se chinuie pe sine însuşi şi se vatămă, îngreunându-şi suferinţa. Mai mult
    chiar. Potrivit Sfântului Isaac Sirul, “toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt
    răbdate, au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor”62.
    În toate pătimirile fără de voie trebuie să privim la sensul lor adânc, profund
    duhovnicesc, să le privim ca pe lucrări de întărire a noastră. Calea de a scăpa de ele
    nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui Dumnezeu, ci răbdarea lor întru
    smerită cugetare, cu nădejdea că Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne va
    scăpa de ele, neîncercându-ne peste puterile noastre slăbite de păcat.
    Ca principiu, ni se recomandă, în necazuri, întoarcerea noastră imediat spre
    Dumnezeu şi cererea ajutorului Său. Stăruinţa în păcat înseamnă, de fapt, o
    amplificare a suferinţei.
    Sau, cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul modul de a ne comporta sau conduita
    noastră morală în suferinţe, constă în lepădarea pricinii care a provocat părăsirea şi
    alergarea spre înălţimea smeritei cugetări63.
    Orice încercare, ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă
    meditaţie la regresul nostru duhovnicesc, căruia i se datorează şi la progresul nostru
    spiritual, pe care îl poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici, precum
    Sfântul Isaac, vorbesc alături de Sfânta Taină a Pocăinţei de o pocăinţă permanentă,
    de fiece clipă şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate, însă, de o cugetare
    continuă, prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu.
    De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi
    duhovniceşti, Pe acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind “iubirea de
    osteneli a sufletului”, ce constă în “osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de

    NOTE SUBSOL:
    60 Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, în Filocalia…, volumul 4, p. 91.
    61 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia…, volumul XI, p. 41.
    62 Sfântul Isaac Sirul, op. cit. p. 247-248
    63 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 231.

    pagina 72

    voie”64. Semnul răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce
    devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu.
    Această nădejde este un plus de cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele
    raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. Nădejdea aceasta este “o vedere cu
    inima, cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru, deci e o convingere intimă,
    tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea
    aceasta”65.
    Ea ne dă certitudinea răsplatei, căci aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare,
    “omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa
    nestricăciunii, virtutea şi mântuirea”66.
    {i, ca o treaptă supremă de dezpătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi
    ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs
    duhovnicesc, rod al “plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, al celui întărit în
    încercări şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu.
    Necazul care este suportat cu răbdare – ne spune Petru Damaschinul – este bun
    şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi
    e fără de folos67.
    Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit
    după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem
    purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din
    partea măririi Sale, căci “pe măsura întristării – spune Sfântul Isaac – e şi
    mângâierea”68.
    Aşadar, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual
    foarte larg: din adâncurile păcatului şi din “ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi
    lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe
    treptele ei atât de numeroase. “De pe dealurile bucuriilor – spune Părintele Stăniloae –
    în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real
    progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai
    spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm
    răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar
    necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Ioan
    Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie cât de schimbăcioase
    împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a
    ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa
    valurilor lumii”69.

    NOTE SUBSOL:
    64 Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, în Filocalia…, volumul 4, p. 33.
    65 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă…, p. 145.
    66 Sfântul Antonie cel Mare, op. cit., p. 53.
    67 Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul, în Filocalia…, volumul V, p.109.
    68 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 242.
    69 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă…, p. 142.

    pagina 73

    Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor
    duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire.
    Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte,
    ne-o înjumătăţesc.
    Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul
    sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde,
    pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc,
    de la Care ne vine tot ajutorul.

    Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: împreuna pătimire cu Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului: Sfinţii Apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui va fi şi biruinţa noastră.

    Apreciază

    Răspunde
  3. Pingback: FRAŢI ORTODOCŞI, SĂ VĂ PUNEŢI TOATĂ NĂDEJDEA ÎN DUMNEZEU CĂ VEŢI PRIMI RĂSPLATA FAPTELOR, MUCENICIEI SAU MĂRTURISIRII VOASTRE… – Radu Iacoboaie, 18 mai 2016 | MIȘCAREA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s