Credem că un aspect ar trebui precizat încă de la bun început. Nu întâmplător putem observa că problema greutăților și necazurilor vieții noastre este tratată teologic în mod diferit și chiar opus de către ortodoxie și sectele așa zis creștine. Există astfel două tipuri de abordare a acesteia, prima fiind una profund duhovnicească, cea de-a doua fiind una simplistă și reducționistă.
Știm desigur că potrivit eticii și teologiei neoprotestante (gen Max Weber), oamenii aflați în necazuri nu se mai află în grațiile lui Dumnezeu și necazurile sunt văzute ca simple pedepse divine. Oare așa stau însă lucrurile și în realitate? Ce garanții avem noi că se întâmplă așa? Nicidecum. Putem afirma însă cu certitudine, că dimpotrivă, așa cum un părinte își ceartă copiii din pură dragoste părintească și o face numai înspre binele și îndreptarea lor, tot astfel și Tatăl Ceresc Își mustră fiii în iubirea Lui nemărginită față de oameni, adică față de noi toți păcătoșii…
Necazurile din viața noastră, bolile sau greutățile de tot felul reprezintă simbolic o cruce pe care noi o purtăm fiind creștini, jertfa noastră pentru mântuirea sufletului. Iar noi mai știm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a suferit infinit mai mult decât fiecare dintre noi, îndurând chiar prin Voia Sa batjocură, loviri și crucificare, răscumpărând păcatele lumii…
Necazurile acestea ne sunt firește necesare am putea spune precum sunt medicamentele pentru trup. Ele sunt într-adevăr foarte amare dar ne sunt absolut necesare pentru îndreptarea noastră duhovnicească, pentru refacerea echilibrului nostru sufletesc și comuniunii cu Dumnezeu, Cel Care ne-a dăruit viață și multe alte daruri. Și au existat pustnici pomeniți în Pateric care se îngrijorau mult când vedeau că nu mai sunt încercați de necazuri…
Pe de altă parte mai vedem că ele ne sunt și avertismente și încercări ale credinței noastre. Cele mai grele fiind bolile așa zis incurabile (formele de cancer) care ne aduc perspectiva morții iminente… În fața lor, vedem că atitudinea este diferită. Există cel puțin două categorii de oameni. Unii, mai cârtitori, își arată revolta și indignarea, se simt chiar părăsiți de Dumnezeu și se întreabă insistent de ce li se întâmplă tocmai lor… Alții însă, mai evlavioși și întăriți în credință mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile dar și pentru toate necazurile din viața lor, conștientizate ca o plată pentru răscumpărarea păcatelor. Și de fapt, este de o mie de ori mai bine să ne luăm plata aici pe pământ pentru ele decât să le plătim cu vârf și îndesat la Judecata de Apoi…
De ce am menționat încă din titlul articolului de înalta școală duhovnicească a teologiei necazurilor? Pentru că este foarte important ca noi să înțelegem menirea acestora în viața noastră și pentru că indiscutabil omul modern al zilelor noastre, abia în necazuri se trezește cu adevărat duhovnicește și își mai amintește de Dumnezeu, dacă mai păstrează desigur un dram de credință. Abia când viața îl constrânge și îl strâmtorează foarte mult, când nu mai vede cu ochii minții scăparea și rezolvarea problemelor sale, abia atunci se poate întâmpla ca el să se căiască amarnic și să strige cu durere în sufletul său către Dumnezeu cerând ajutorul Lui, precum fiul risipitor din pilda cu același nume din Sfânta Evanghelie, care se întoarce smerit la Tatăl său.
În filosofie și psihologie această problemă pusă în discuție s-ar rezuma la asumarea înfrângerii și victoriei. Este firesc să ne punem și această întrebare: când învață oare mai mult omul, dintr-o victorie sau dintr-o înfrângere? Cu siguranță, el trage concluziile de rigoare și de îndreptare mult mai bine atunci când este înfrânt, dar nu și învins definitiv. Învață astfel să lupte și să fie smerit dacă nu este cuprins de descurajare sau deznădejde. Pe când în victorii, omul se îmbată cu iubirea de sine și cade cel mai adesea în mândrie, aroganță și autosuficiență (încredere în sine exagerată).
Și ca să înțelegem mai bine cauza dar și rostul pe care îl au necazurile în viața noastră, vom reproduce ultima parte dintr-o rugăciune foarte importantă pe care mulți ortodocși o citesc în fiecare săptămână într-o anume zi:
,,O, Hristoase al meu răstignit, câte scuipări și câtă ocară ai răbdat pentru păcatele noastre și pentru a ne da încă pildă de adevărată răbdare în suferințele și necazurile vieții acesteia! Și fiindcă acestea ni le trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne îndreptăm și să ne apropiem de El, și așa numai spre folosul nostru ne pedepsește în această viață. De aceea, rogu-mă Ție, Stăpâne, ca la necazurile, ispitele și durerile câte ar veni asupra mea, să-mi înmulțești împreună și răbdarea, puterea și mulțumirea, căci cunosc că neputincios sunt de nu mă vei întări; orb de nu mă vei lumina; legat de nu mă vei dezlega; fricos de nu mă vei face îndrăzneț; pierdut de nu mă vei cerca; sclav de nu mă vei răscumpăra, cu bogata și Dumnezeiasca Ta putere și cu Darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin și o măresc, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (din Rugăciunea de vineri)
După cum știm și este profețit, vor veni mai târziu mari necazuri asupra tuturor creștinilor și prigoana din vremea antihristului… Să nu ne găsească pe noi fricoși și nepregătiți! Pentru că, mai știm că în lumea aceasta tot mai bolnavă de necredință și care se apropie de sfârșitul ei, cu siguranță Dumnezeu ne va întări pe noi, precum i-a întărit și pe sfinții închisorilor comuniste aflați în teribile și mari încercări. Iar Sfânta Scriptură ne atenționează că, numai cine va răbda aceste necazuri până la sfârșit se va mântui.
Așadar, să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne întărească pe toți în credință și să ne dăruiască toate cele de folos sufletului nostru, îndeosebi puterea rugăciunii și răbdare. Amintiți-vă fraților de răbdarea în necazuri pe care a avut-o dreptul Iov… Amintiți-vă și de îndemnul unui mare duhovnic român cunoscut și peste hotare: ,,Răbdare, răbdare, răbdare…”, cum ne spunea atât de frumos părintele Ilie Cleopa, care își alinta interlocutorii cu expresia ,,Mânca-v-ar Raiul!”…
Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie
FOARTE IMPORTANT!
http://www.atitudini.com/2015/08/predica-marturisitoare-a-p-s-ambrozie-la-sarbatoarea-schimbarii-la-fata-pe-muntele-ceahlau/
https://saccsiv.wordpress.com/2015/08/08/video-episcopul-ambrozie-tot-ceea-ce-a-spus-sfantul-paisie-aghioritul-se-implineste-astazi-impotriva-legii-anti-legionare-a-ue-a-moscheei-a-eugeniei-si-multe-altele/
https://saccsiv.wordpress.com/2015/08/11/sfantul-justin-parvu-chiar-a-avut-dreptate-profetia-sa-se-implineste-sub-ochii-nostri/
ApreciazăApreciază
https://preasfantafecioaramaria.wordpress.com/2015/08/10/parintele-irineu-curtescu-are-nevoie-de-ajutorul-nostru/
ApreciazăApreciază
https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2015/08/08/suferinta/
ApreciazăApreciază
http://marturieathonita.ro/despre-boli-necazuri-si-ispite/
ApreciazăApreciază
http://marturieathonita.ro/intunericul-necazurilor/
ApreciazăApreciază
https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2015/08/04/dumnezeu-mustra-pe-acela-pe-care-l-iubeste/
ApreciazăApreciază
http://www.atitudini.com/2015/08/mihai-viteazul-si-catolicismul-414-ani-de-la-asasinarea-voievodului-mihai/
ApreciazăApreciază
http://marturieathonita.ro/care-sunt-diferentele-dintre-biserica-ortodoxa-si-catolicism/
ApreciazăApreciază
TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR, CALE NEGATIVĂ DE CUNOAŞTERE A IUBIRII
DIVINE (capitol din volumul TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR. GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC, Preot IOAN C. TEŞU, pp. 59-73, http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/pr-ioan-tesu-telologia-necazurilor-s.pdf)
pagina 59
Pentru spiritualitatea ortodoxă, viaţa duhovnicească este o permanentă tindere
înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii, trăită existenţial, până la
ţinta ei supremă – unirea cu Dumnezeu-Iubire. Această înaintare către desăvârşire nu
este doar un urcuş, din treaptă în treaptă, uniform, ci poartă permanent în sine
caracterul unei lupte încordate pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, către
“pătimirea îndumnezeirii”, prin har şi lucrare.
Viaţa duhovnicească, o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhoniceşti, se
desfăşoară între abisurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece,
vom vedea că obligatoriu, inevitabil, prin proba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor
şi necazurilor, a “supărărilor fără de voie”1, a “pătimirilor fără de voie”2. De aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute (a şasea din lista tradiţională a virtuţilor), în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor
fundamental este dobândirea smereniei sau smeritei cugetări, ce duce la adevărata
iubire de Dumnezeu şi de semeni.
Înţelegerea adevăratei lor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine,
încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc,
împovărându-ne înaintarea.
În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură
duhovnicească de o deosebită profunzime, ale căror elemente esenţiale vom încerca
să le subliniem în cele ce urmează.
Necesitatea sau obligativitatea încercărilor
O primă idee, enunţată deja, este aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne
spune Sfântul Isaac Sirul, sunt “neapărat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta lor duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la
NOTE SUBSOL:
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, volumul X,EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 139.
2 Ibidem, p. 116
3 Ibidem.
pagina 60
adevărata viaţă spirituală, cât şi celor progresaţi duhovniceşte, pentru a-i întări şi ajuta
să progreseze în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că “acela
care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute”4. Vorbind despre
încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne
pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta
spre desăvârşire, nu putem ajunge la odihna dumnezeiască. Însă faţă de cele sufleteşti,
ne recomandă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu.
În general, necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, cel ce le
primeşte fiind scutit de necazurile veşnice5. Există o alternanţă regulată între bucurii
şi necazuri în lumea aceasta. Lucrurile care cândva ne-au adus bucurii, mai târziu
pricinuiesc necazuri şi durere şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz,
se întrezăreşte mila şi răsplata lui Dumnezeu, care sunt prilejuri de bucurie
duhovnicească.
Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea
noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările mijlocul
cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin
ele, Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi
cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia6.
Răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. La început,
cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor, se
apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat7. Calea apropierii de Dumnezeu nu
poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi
biruirii vrăjmaşului.
Cauzele încercărilor
Există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, spre
exersare duhovnicească. “Încercarea – spune Sfântul Isaac – este de folos oricărui om
(…) Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să
se păzească de cele ce-i vatămă…”8.
Cu privire la cauza acestor necazuri sau încercări fără de voie, Părinţii filocalici
ne dau detalii importante.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca de altfel întreaga literatură ascetică, consideră
toate aceste pătimiri fără de voie, pedeapsă pentru păcat. Cauza lor primă o
constituie, păcatul strămoşesc. Prin aceasta, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul,
NOTE SUBSOL:
4 Ibidem, p. 234.
5 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 141-142.
6 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia…, volumul VI, p. 261.
7 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 236. 8 Ibidem, p. 251-252.
pagina 61
omul a ajuns ca, în loc să acorde cinstea cuvenită Creatorului său Ziditorului său, a
îndumnezeit creaţia.
Aceasta corespunde, de fapt, definiţiei sau consistenţei răului, care constă în
“necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”9. Aceasta, ne spune Sfântul Maxim,
orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul
de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad
sub simţuri. Astfel, protopărinţii au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să
alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu,
îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului; iar trupul
propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată plăcerea. {i
aşa, prin grija exclusivă de trup, au slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor10.
În acest mod ajungem la una dintre cele mai importante învăţături ale Sfântului
Maxim Mărturisitorul, cea privind cercul vicios, geneza lui, modul de declanşare şi
activare a lui, ca resort sau cauză iniţială a durerii. Autorul acestei dureri, ca şi a
plăcerii de care se leagă, nu este Dumnezeu, ci omul. Zidind firea omenească,
Dumnezeu – aflăm de la acelaşi Sfânt Părinte – nu a creat împreună cu ea nici
plăcerea, nici durerea din simţire, ci a dat minţii o anumită capacitate de plăcere, ca
dorinţă naturală a ei, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Plăcerea şi
durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. Plăcerea
lucrează coruperea voinţei, durerea – osânda spre destrămarea firii. Plăcerea duce la
moartea de bunăvoie a sufletului, durerea – la nimicirea formei trupului11 .
Spre deosebire de plăcerea naturală, zidită în om, care se orientează spre
Dumnezeu, această plăcere este “o formă a senzaţiei modelate în organul simţului,
prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o poftă
neraţională”
12. Prin păcat, plăcerea naturală s-a alterat, mişcându-se împotriva firii
spre împlinirea ei prin simţuri. De aceea, Dumnezeu, dorind mântuirea noastră, a
înfipt – spune Sfântul Maxim – provindenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de
pedepsire, durerea şi moartea, ca să limiteze nebunia minţii13.
Nici în urma căderii, omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adâncit şi mai mult
acest cerc vicios. El a ajuns să aibă “toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre
durere”14. Pentru obţinerea celei dintâi, el luptă cu toată puterea, de cea de-a doua
fuge cu toată sârguinţa, crezând că poate să despartă plăcerea de durere şi să se
bucure numai de ea. Însă, în plăcere, este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare
ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii15. Încercând să-şi
provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea.
NOTE SUBSOL:
9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia…, volumul 3, p. 34.
10 Ibidem.
11 Ibidem, p. 348.
12 Ibidem, p. 110.
13 Ibidem, p. 336-337.
14 Ibidem, p. 32.
15 Ibidem, p. 32-33.
pagina 62
Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz
sau încercare, şi moartea, au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului,
ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea conformă cu raţiunea – spune
Sfântul Maxim – este un “antidot”, iar moartea – “o consecinţă cuvenită”. Durerea fără
de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie16.
Chiar şi după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia sa, a
rânduit un “plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea”17, restaurarea ontologică şi
îndumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de
bunăvoie şi al durerii fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin
Întrupare şi Jertfă, Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea
voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte18. Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi
reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în
temeliile fiinţei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre19.
Prin Întruparea Sa şi viaţa Sa de iubire şi jertfă, Mântuitorul a dat un temei ontologic
încercărilor noastre. Pilda Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. Jertfa Sa
pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de
a ne lua fiecare crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii
virtuoase.
Prin Întruparea Sa, Mântuitorul a venit în maximă apropiere de omul pe care a
vrut să-l conducă spre culmile sfinţeniei.
Spre acestea, spune Sfântul Maxim, Dumnezeu ne conduce pe două căi: prin
Providenţă sau pe cale pozitivă şi prin Judecată sau pe cale negativă.
Pe calea pozitivă, Dumnezeu îl cheamă pe om la desăvârşire, la sfinţenie, prin
darurile cu care îi binecuvintează viaţa duhovnicească, prin săvârşirea binelui şi
sesizarea raţionalitaţii creaţiei.
Pe cale negativă sau prin Judecată, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu prin
privarea pedagogică, iconomică de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile,
suferinţele personale sau ale celor apropiaţi, care trezesc în fiinţa noastră
responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către Dumnezeu20. Această cunoaştere este
palpitantă, apăsătoare, dureroasă, este o cale mai dramatică de cunoaştere a lui
Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru.
Însă, ceea ce subliniază permanent scrierile duhovniceşti ortodoxe este faptul
că, spre deosebire de calea pozitivă sau prin Providenţă de cunoaştere a lui
Dumnezeu, în care omul se angajează benevol, din proprie iniţiativă, dintr-un dor de
desăvârşire, calea negativă o străbate fără să vrea, involuntar, din pedagogie divină şi
din necesitate duhovnicească.
Cele două căi, după cum vom vedea, se îmbină. La cunoaşterea lui Dumnezeu
prin darurile Sale, deci la plăcerea în suflet sau la bucuria duhovnicească se ajunge
NOTE SUBSOL:
16 Ibidem, p. 348
17 Ibidem, p. 84.
18 Ibidem, p. 349.
19 Vezi şi Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediiţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993.
20 Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 140.
pagina 63
prin îndelungi osteneli şi încercări. Tot aşa, în judecata lui Dumnezeu se întrezăreşte
speranţa în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită. Dacă Dumnezeu ne face să trecem
prin aceste încercări, o face pentru că vrea şi aşteaptă să ne întoarcem la viaţa
duhovnicească cea fericită, pe care o aduce virtutea.
În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne unim
cu El şi cu alţii în iubire. În al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai
înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă, prin săvârşirea în viitor a ceea ce nu
am făcut în trecut21. Însă, amândouă sunt situaţii existenţiale, în care Dumnezeu ne
cheamă la dialog şi ne îndeamnă la iubire, aşteptând, din partea noastră răspunsul la
această iubire.
Pronia şi Judecata sunt prezente şi oarecum devin constante ale vieţii noastre
duhovniceşti, împletindu-se, căci am văzut că Sfântul Maxim spune clar că nu se
poate despărţi plăcerea de durere. Nimeni nu poate să aibă parte numai de plăcere, cu
atât mai mult duhovnicească, după cum şi în durerea, de cele mai multe ori trupească,
se ascunde nădejdea şi speranţa în bucuria ce va urma plăcerii.
Precum Pronia este o activitate permanentă a lui Dumnezeu, tot aşa şi Judecata
Sa se exercită permanent. Prin cea dintâi, ne cheamă spre cele bune, arătându-ne
frumuseţea lor, prin cealaltă, ne îngrozeşte cu cele contrare. Însă, în ambele, El ne
conduce, precum un tată bun îşi educă şi îndrumă copilul pe calea cea dreaptă, atât
prin îndemnuri pozitive, cât şi prin privare de daruri şi chiar prin pedepse 22.
Sfântul Maxim exprimă pe larg această alternanţă între bucurii şi necazuri,
între Pronie şi Judecată, spunând că “există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în
făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt
povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor
contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. {i s-a rânduit
aşa, ca nu cumva, îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de
noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă a mândriei,
socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobândite
prin har“23.
Prin urmare, încercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea
noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase.
Cauza generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie
păcatul, ca stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci
când omul face lucruri potrivnice firii lui24. De aceea, ele urmăresc restaurarea firii
umane. Sfântul Marcu Ascetul spune că “necazurile care vin asupra oamenilor sunt
roadele păcatelor proprii”25. La rândul lui, Sfântul Maxim spune că omul trebuie “să
NOTE SUBSOL:
21 Ibidem, p. 144.
22 Idem, Spiritualitatea ortodoxă…, p. 134.
23 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 228-229.
24 Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia…, volumul IX, p. 607.
25 Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia…, volumul 1, p. 311.
pagina 64
bea paharul judecăţii dumnezeieşti”26 cu un întreit scop: stingerea păcatelor trecute,îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare.
Sfântul Maxim dezvoltă această idee, arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi
pentru cinci pricini sau din cinci cauze. Cea dintâi, pentru ca fiind încercaţi, să
dobândim discernământul spiritual, care distinge clar virtutea de păcat. A doua,
pentru ca dobândind virtutea prin luptă şi durere, să “o avem sigură şi nestrămutată”.
A treia, pentru ca înaintând în practicarea virtuţii, să nu ne îngâmfăm, ci să ne
smerim. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, am luptat cu el şi l-am biruit, să-
l urâm cu “ură desăvârşită”. A cincea, considerată mai presus de toate, este ca,
eliberându-ne de păcat şi de patimă şi înaintând în viaţa de virtute, să nu uităm
slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat27.
Sfântul Maxim lărgeşte şi mai mult numărul cauzelor pentru care omul este
încercat, spunând că “omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru
dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de
frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru slava
deşartă, sau de nevoie”28.
La acestea cauze, pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi sau pentru care
părăseşte pe cel păcătos, Cuviosul Nichita Stithatul adaugă: slava deşartă, osândirea
aproapelui şi fălirea cu virtuţile.
Cei păcătoşi sunt încercaţi datorită păcatelor lor, pentru a le părăsi şi a se întoarce pe
calea virtuţii. Harul îngăduie ca încercările şi necazurile să se întărească asupra
omului, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când vede că în el a început să răsară
mândria sau slava deşartă, până când omul îşi va da seama de slăbiciunea şi neputinţa
sa şi va căuta să-L dobândească pe Dumnezeu, cu smerenie 29.
Acestea sunt, aşadar, încercările generale prin care trece omul căzut din starea
harică dobândită în Taina Sfântului Botez, până la restaurarea ontologică a firii sale,
până la redobândirea conştiinţei prezenţei şi lucrării harului sfinţitor în el.
Însă nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei înaintaţi în viaţa
duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea
desăvârşirii. Pentru aceştia, ne spune Sfântul Isaac, necazurile sunt mai aspre şi mai
tari şi izvorăsc din toate părţile30.
Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri, de aceea drumul virtuţii este
considerat “drumul răstignirii”31, ale cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare.
Pentru cei înaintaţi spiritual, “reaua pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale
a crucii, a apostolatului, a muceniciei.
Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări, ele sunt
absolut necesare şi prezente în viaţa aceasta. Ele constituie o încercare de fiecare zi şi
NOTE SUBSOL:
26 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia…, volumul 2, p. 311.
27 Ibidem, p. 93-94.
28 Ibidem, p. 119.
29 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 101.
30 Ibidem.
31 Ibidem, p. 104.
pagina 65
de fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie şi fără de
voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru
dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice.
Viaţa, atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, este presărată cu necazuri. De
aceste încercări nu se poate eschiva nimeni. Contează, însă, modul în care cel încercat
le înţelege, le valorifică spiritual şi le depăşeşte: prin pocăinţă şi spre mântuire sau
prin desnădejde şi spre osânda sa. Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă
stricătoare şi pierzătoare.
Aceste încercări au un caracter dramatic şi paradoxal şi de aceea fiecare şi le
face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. În ele sunt amestecate
“mângâierea şi strâmtorările, lumina şi întunericul, îngustarea şi lărgimea”32.
Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune, duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului
duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu
învinovăţirea altora – Dumnezeu, semeni şi diavoli, atunci ele sunt prilej de îndoită
suferinţă şi de osândă. Înţelese duhovniceşte, ele sunt spre creşterea şi înaintarea
noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o şi mai
accentuată cădere spirituală.
Evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic: cele bune sunt
mărturie, cele rele – mustrare spre îndreptare.
Scopul încercărilor
Cele mai frumoase sentinţe sau exprimări despre rolul duhovnicesc al
încercărilor şi suferinţelor din această viaţă ni le-au lăsat Sfântul Marcu Ascetul,
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Scărarul şi mai ales Sfântul Isaac Sirul,
care vorbeşte despre o adevărată teologie a necazurilor sau a încercărilor.
Necazurile, în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au mai multe dimensiuni şi
urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu privire la fiecare persoană
umană.
Mai întâi, prin necazuri, Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi de patimi.
Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora, încercările pot fi evitate prin ura
păcatului. Pe de altă parte, ele îndeamnă la o tot mai accentuată pocăinţă, prin care se
restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc.
Încercările au la bază “o judecată dreaptă a lui Dumnezeu”33.
Scopul lor general este dobândirea vieţii virtuoase întru smerită cugetare. Sfântul
Isaac spune că virtutea est maica întristării, iar aceasta naşte smerenia, care aduce
harul Sfântului Duh34. Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului
faţă de Dumnezeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Celor dintâi, spune Cuviosul Nichita
NOTE SUBSOL:
32 Ibidem, p. 224.
33 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie…, p. 111.
34 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
pagina 66
Stithatul, adică celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har
îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciuieşte cu ispite
şi necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea
faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi
raţiunea lor supremă35. Prin osteneli şi necazuri, spune Sfântul Maxim, sufletul se curăţă de “murdăria
plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea faţă de lucrurile materiale, descoperindu-i
paguba ce o are din iubirea faţă de ele”36.
Scopul lor este, deci, profund duhovnicesc: evitarea mândriei şi dobândirea
smeritei cugetări. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi
conştiinţa puterii dumnezeieşti, de a dobândi simţirea curată, duhovnicească a harului
Duhului Sfânt37.
Sfântul Isaac spune că răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei
ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, dacă încercările sau necazurile nu îl conduc
pe pătimitor la smerenia adevărată, în deşert se fac cele dintâi”38.
Necazurile ce vin asupra noastră au scopul de a ne proba, de a ne încerca tăria
credinţei şi puterii noastre duhovniceşti, dar, în acelaşi timp, ele dau firii umane tărie,
răbdare, înţelepciune şi nădejde.
Limitele încercărilor
O învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra
noastră, în limitele rezistenţei nostre duhovniceşti, a puterii noastre de a le
suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale.
Ava Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun
lucru peste puterea noastră39, iar Sfântul Isaac Sirul spune acelaşi lucru, în exprimare
pozitivă: Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să poată
purta greutatea lor. Deci ele sunt în limitele firii, suportabile.
La fel, după răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi
ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către
Dumnezeu40. Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă pe
măsura acestora este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu.
Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor,
pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinşi cu nevoinţa, descoperă
în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. Iar pe cei în care s-a sălăşluit
prin lucrarea deplină a virtuţilor Duhul Sfânt, ele îi umplu de o bucurie şi o veselie
NOTE SUBSOL:
35 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 261.
36 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie…, p. 111.
37 Ibidem, p. 229
38 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202.
39 Ava Dorotei, op. cit., p. 611.
40 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248
pagina 67
negrăită, deschizându-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocăinţei41. Tot
Cuviosul Nichita, referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor duhovnicească,
ne spune că: “Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul
neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul
pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul,
de poate spune după dumnezeiescul apostol: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (2
Cor. XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare
sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi
au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le
îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul
descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”42.
Gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta
desăvârşirii nostre duhovniceşti. În general, există o simetrie între acestea. Cel mai
greu încercaţi sunt cei mai împătimiţi, mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei
mai înaintaţi în lucrarea virtuţilor. Cei învârtoşati trec prin “probe înfricoşătoare”,
până se întorc la pocăinţă. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi, pentru a se arăta
tăria lor în virtute.
Întristările pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanţe
sau etape. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre întristare, mânie, retragere şi
părăsire din partea lui Dumnezeu.
Întristarea pe care sufletul o simte în încercări este de două feluri: în legătură
cu afectele de plăcere, sau cu cele de durere, despre care am văzut că vorbeşte Sfântul
Maxim.
Cea dintâi, întristarea lumii sau, mai degrabă, după plăcerile şi ispitele lumii, este o
patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi izvorăşte din neliniştea faţă de
cele vremelnice, trecătoare. Cea de-a doua, întristarea după Dumnezeu, este
folositoare, mântuitoare, lucrând răbdarea ostenelilor şi ispitelor şi ducând sufletul
către pocăinţă. Ea subţiază prin lacrimi iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte
marea cugetării şi duce, în final, la restabilirea stării noastre harice naturale, iniţiale,
de transparenţă faţă de lucrarea şi conlucrarea cu el.
Sfântul Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte despre o întristare interioară şi o
întristare exterioară sau despre una ascunsă în suflet şi alta arătată prin simţire.
Cea dintâi este urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea plăcerii
trăită cu simţurile. Cea din simţuri este urmare a patimilor de bună voie ale simţurilor,
cealaltă a celor fără de voie sau a încercărilor, a necazurilor ce vin asupra noastră din
iconomie43.
Această îndoită întristare este urmare a celor două feluri de ispite. Întristarea
simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul nu şi le mai poate procura.
Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului.
NOTE SUBSOL:
41 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 220.
42 Ibidem, p. 248-249. 43 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie…, p. 308.
pagina 68
Spre deosebire de întristarea din simţuri, pe care o provoacă patima, întristarea
cea după Dumnezeu, ce însoţeşte încercările şi pătimirile cele fără de voie e
împreunată cu bucuria duhovnicească. Dintre roadele acesteia, Sfântul Casian spune
că “face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit,
blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu
adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt:
bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la
întristarea cea potrivinică, însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia,
lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune…”44.
Tot Sfântul Maxim împarte întristarea în supărare, necaz, pizmă şi milă,
arătând că “întristarea cea de laudă” sau “întristarea mântuitoare”, cea după
Dumnezeu este “stăpână neîndurerată a patimilor” şi “maica cuvioasă şi slăvită a
virtuţilor”45.
Această întristare este hrănită de cugetarea la judecată şi este susţinută de nădejdea
învierii. Arma ei de luptă este blândeţea, rodul ei este iubirea, iar sfârşitul spre care
conduce ea este Împărăţia cerurilor şi bucuria în bunătăţile viitoare. Rodul ei este
virtutea cea mai înaltă – smerita cugetare.
Această întristare produce în sufletul credinciosului teama sau temerea.
Aceasta este şi ea de două feluri: una curată, a celor drepţi, teama de Dumnezeu. Ea
rămâne în veacul veacului şi se manifestă prin grija faţă de curăţia şi neprihănirea
conştiinţei. Cea de-a doua, necurată, este a celor păcătoşi, care aşteaptă de la
Dumnezeu pedepse pentru greşeli. Aceasta din urmă se stinge şi trece prin pocăinţă46.
Tot în legătură cu încercările sau necazurile fără de voie, scrierile ascetice
vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Aceasta este totdeauna o “mânie
mântuitoare”, sub forma îngăduinţei ce o acordă Dumnezeu duhurilor rele să
războiască sufletul şi mintea ostenitorului. Scopul acestei mânii mântuitoare este ca
mintea “pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine
este dătătorul lor sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit că
le are de la sine, fără să le fi primit”47 .
Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi stăruie mai
departe în păcat sau patimă, el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu
Însuşi. Harul Duhului Sfânt, primit la Botez, se retrage, aşteptând ca, prin încercările
mai mari, ce vor urma, sufletul să se întoarcă, prin pocăinţă, spre virtute.
Acest har, spun Sfinţii Calist şi Ignatie, este primit prin Taina Sfântului Botez,
“cu totul desăvârşit”48. Lucrarea patimilor, grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua
lor întrebuinţare fac ca patimile să întunece şi să acopere harul.
NOTE SUBSOL:
44 Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia…,volumul 1, p. 153-154.
45 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. Traducere din
greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 41.
46 Idem, Răspunsuri către Talasie…, p. 62.
47 Ibidem, p. 234.
48 Calist şi Ignatie Xanthopol, A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită
pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia…, volumul VIII, p. 24.
pagina 69
Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte depre două trepte ale acestei lepădări harice: una în
sensul de lepădare propriu-zisă, datorită lucrării stăruinţei în săvârşirea patimilor.
Această învârtoşare a sufletului şi insensibilitatea la lucrarea sfinţitoare a harului duce
la lipsirea desăvârşită de el, prin care omul se face sălaş al patimilor, “acum şi în
veacul viitor”. Depărtarea harului este echivalată de Calist Patriarhul cu pierderea
chipului dumnezeiesc al vieţii şi introducerea celui al fiarei sau dobitocului.
Celor ce vieţuiesc, însă, curat, Duhul Sfânt se face “suflet sufletului”, iar
roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: dorirea Lui întru smerenia sărăciei, lacrima
fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi
de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce
suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi
lumina, puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare,
prin ţinerea de minte a celor veşnice”49.
Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face lucruri
potrivnice stării lui naturale, harice.
Această părăsire îmbracă şi ea două forme: una în sens de povăţuire, ca o
îngăduinţă, iar alta de lepădare. Cea în sens de îngăduinţă sau povăţuire, aflăm de la
Sfântul Marcu Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi
ascunde prezenţa sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovniceşti şi ispitit
de diavoli, să caute cu frică şi mai multă ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire de
cea dintâi, părăsirea în sens de lepădare lipseşte cu totul sufletul de ajutorul lui
Dumnezeu şi îl predă “legat dracilor”50.
Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că sunt patru feluri generale ale părăsirii din
partea lui Dumnezeu: din iconomie, ca prin păruta părăsire cei încercaţi să se
mântuiască; spre dovedire, ca la Iov şi Iosif, spre întărire în credinţă; spre povăţuire
duhovnicească, ca la Apostolul, ca smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea
harului; spre pedeapsă, spre pocăinţă 51.
Notele specifice părăsirii povăţuitoare sunt: ea aduce sufletului întristare multă,
o anumită smerenie şi deznădejde măsurată. Ea produce în inimă frica de Dumnezeu
şi lacrimi de mărturisire, însoţite de dorinţa de tăcere.
Părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredinţă,
de fumul mândriei şi al mâniei.
Când suntem cuprinşi de părăsirea cea povăţuitoare sau mântuitoare, trebuie
să-I aducem lui Dumnezeu mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare. În cazul celei
de-a doua, trebuie să-i aducem mărturisirea pentru păcatele săvârşite şi lacrimi de
pocăinţă52. Părinţii duhovniceşti subliniază faptul că şi atunci când suntem încercaţi
fără de voie, în aceste necazuri sau pătimiri se ascunde harul Sfântului Duh şi mila lui
Dumnezeu. Ele exprimă paradoxul iubirii lui Dumnezeu: în toate durerile fără de voie
NOTE SUBSOL:
49 Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia…, volumul VIII, p. 280-281.
50 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia…, volumul 1, p. 461.
51 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia…, volumul 2, p. 142.
52 Sfântul Marcu Ascetul, op. cit., p. 461
pagina 70
se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi îl păzeşte
de muncile veşnice53. De aceea, şi Sfântul Maxim consideră că toate felurile de
părăsire sunt mântuitoare şi pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu54.
Întristările ne sensibilizează la lucrarea harului. Acesta, spune Sfântul Isaac,
vine în minte înainte de încercări şi ne ajută, însă în simţire, după acestea. Simţirea
încercărilor vine înaintea simţirii harului, pentru dobândirea libertăţii noastre, căci
harul nu forţează niciodată. Tot aşa, el nu se arată niciodată în cineva înainte de a
gusta încercările55. Tot el ne spune că acelora încercaţi, Dumnezeu le dă răsplata sau
darul simţirii păcatelor proprii, ca nu cumva să plece de aici împovăraţi de aceste
necazuri 56.
Rădarea necazurilor şi nădejdea.
Încercările sunt considerate “toiagul Judecătorului”57 şi de aceea omul trebuie
să le primească pe acestea, ca de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, cu
smerenie şi nădejde.
Sfântul Isaac ne spune că dacă le primim cu răbdare, cu smerenie şi cu nădejde,
dacă ne aducem aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui
Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici. Dacă,
însă, nu dovedim smerenie şi pocăinţă, ci, în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru
care suntem pedepsiţi, ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe
Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe draci, considerându-ne pe noi înşine
nevinovaţi, atunci toate acestea ne pricinuiesc “o mâhnire neîncetată şi necazurile
noastre se fac cumplite”58.
Dacă ne vom aminti necontenit – spune Sfântul Antonie – că în viaţă trebuie să
răbdăm mici şi scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere
şi de fericirea veşnică.
Împrejurările dificile din viaţa noastră, care se înfing ca nişte cuie în fiinţa noastră, ne
îndeamnă la rugăciune mai simţită, iar în cursul acestei rugăciuni, prezenţa lui
Dumnezeu ni se face şi mai evidentă
59. Este o prezenţă iubitoare, asemenea unui tată
bun ce îşi iubeşte copilul şi, cu durere în suflet, este nevoit să recurgă la o pedeapsă,
din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaintării lui pe calea cea bună.
Isihie Sinaitul ne învaţă ca atunci când am fost cuprinşi de necazuri, descurajări
şi deznădăjduiri, să facem ceea ce a făcut David: “să ne vărsăm inima noastră înaintea
lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim Domnului.” {i El, care ne
NOTE SUBSOL:
53 Ibidem, p. 329.
54 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste…, p. 142.
55 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 243 56 Ibidem, p. 359. 57 Ibidem
58 Ibidem.
59 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. 1, p. 141.
pagina 71
cunoaşte starea sufletului nostru, ne va cârmui cu înţelepciune, uşurând necazul
nostru şi înălţându-ne din întristare”60 .
Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat, în răbdarea încercărilor şi
înţelegerea lor duhovnicească: “Iar despre celelalte gânduri, pune în seama lui
Dumnezeu tot gândul, zicând: “Dumnezeu ştie ce e de folos.” {i te vei odihni. {i pe
încetul îţi va veni puterea să rabzi. Nu înceta să spui. Iar de spui că nu eşti auzit, şi
nici nu afli har (ascultare) în cuvântul tău, să nu te întristezi. Căci te vei folosi şi mai
mult”61 .
Calea ieşirii sau izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu
cu lacrimi de pocăinţă, răbdarea lor prin rugăciune. Dumnezeu, văzând smerenia
noastră, uşurează greutatea necazurilor noastre. Stăruinţa în rău face, însă, ca
necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice.
Ava Dorotei arată că purtarea cu răbdare, smerenie şi nădejde a încercărilor îl
ajută pe cel încercat să treacă prin ele nevătămat. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se
tulbură, se chinuie pe sine însuşi şi se vatămă, îngreunându-şi suferinţa. Mai mult
chiar. Potrivit Sfântului Isaac Sirul, “toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt
răbdate, au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor”62.
În toate pătimirile fără de voie trebuie să privim la sensul lor adânc, profund
duhovnicesc, să le privim ca pe lucrări de întărire a noastră. Calea de a scăpa de ele
nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui Dumnezeu, ci răbdarea lor întru
smerită cugetare, cu nădejdea că Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne va
scăpa de ele, neîncercându-ne peste puterile noastre slăbite de păcat.
Ca principiu, ni se recomandă, în necazuri, întoarcerea noastră imediat spre
Dumnezeu şi cererea ajutorului Său. Stăruinţa în păcat înseamnă, de fapt, o
amplificare a suferinţei.
Sau, cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul modul de a ne comporta sau conduita
noastră morală în suferinţe, constă în lepădarea pricinii care a provocat părăsirea şi
alergarea spre înălţimea smeritei cugetări63.
Orice încercare, ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă
meditaţie la regresul nostru duhovnicesc, căruia i se datorează şi la progresul nostru
spiritual, pe care îl poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici, precum
Sfântul Isaac, vorbesc alături de Sfânta Taină a Pocăinţei de o pocăinţă permanentă,
de fiece clipă şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate, însă, de o cugetare
continuă, prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu.
De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi
duhovniceşti, Pe acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind “iubirea de
osteneli a sufletului”, ce constă în “osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de
NOTE SUBSOL:
60 Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, în Filocalia…, volumul 4, p. 91.
61 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia…, volumul XI, p. 41.
62 Sfântul Isaac Sirul, op. cit. p. 247-248
63 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 231.
pagina 72
voie”64. Semnul răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce
devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu.
Această nădejde este un plus de cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele
raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. Nădejdea aceasta este “o vedere cu
inima, cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru, deci e o convingere intimă,
tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea
aceasta”65.
Ea ne dă certitudinea răsplatei, căci aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare,
“omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa
nestricăciunii, virtutea şi mântuirea”66.
{i, ca o treaptă supremă de dezpătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi
ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs
duhovnicesc, rod al “plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, al celui întărit în
încercări şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu.
Necazul care este suportat cu răbdare – ne spune Petru Damaschinul – este bun
şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi
e fără de folos67.
Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit
după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem
purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din
partea măririi Sale, căci “pe măsura întristării – spune Sfântul Isaac – e şi
mângâierea”68.
Aşadar, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual
foarte larg: din adâncurile păcatului şi din “ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi
lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe
treptele ei atât de numeroase. “De pe dealurile bucuriilor – spune Părintele Stăniloae –
în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real
progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai
spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm
răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar
necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Ioan
Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie cât de schimbăcioase
împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a
ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa
valurilor lumii”69.
NOTE SUBSOL:
64 Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, în Filocalia…, volumul 4, p. 33.
65 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă…, p. 145.
66 Sfântul Antonie cel Mare, op. cit., p. 53.
67 Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul, în Filocalia…, volumul V, p.109.
68 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 242.
69 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă…, p. 142.
pagina 73
Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor
duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire.
Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte,
ne-o înjumătăţesc.
Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul
sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde,
pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc,
de la Care ne vine tot ajutorul.
Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: împreuna pătimire cu Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului: Sfinţii Apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui va fi şi biruinţa noastră.
ApreciazăApreciază
http://vladherman.blogspot.ro/2015/08/demonul-urland-din-gura-unei-femei-la.html#.VchfVnHtmko
ApreciazăApreciază
https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2015/08/09/urmasii-fostilor-detinuti-politici-legionari-cer-demiterea-consilierului-prezidential-andrei-muraru/
ApreciazăApreciază
LINK-URI FOARTE UTILE:
http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicodim-mandita/885-viata-parintelui-nicodim-mandita
ApreciazăApreciază
Pingback: FRAŢI ORTODOCŞI, SĂ VĂ PUNEŢI TOATĂ NĂDEJDEA ÎN DUMNEZEU CĂ VEŢI PRIMI RĂSPLATA FAPTELOR, MUCENICIEI SAU MĂRTURISIRII VOASTRE… – Radu Iacoboaie, 18 mai 2016 | MIȘCAREA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI