,,PARCĂ AM ABDICAT DIN FAȚA MARILOR PROBLEME CU CARE NE CONFRUNTĂM NOI ASTĂZI… DAR CINE ÎMI DĂ MIE BINECUVÂNTARE SĂ TAC, SĂ ABDIC? ”

UN MARE MĂRTURISITOR AL ORTODOXIEI DIN ROMÂNIA: PĂRINTELE AMFILOHIE BRÂNZĂ

         Vă recomandăm să citiți acest interviu dat de ieromonahul Amfilohie Brânză, intitulat   Părintele Amfilohie de la Mănăstirea Diaconești: “O inimă arzând pentru Hristos este o inimă vie!”     

         Uneori cuvintele ne par greu de dus, alteori doar le privim cu oarece scepticism, ca și cum oricum nu pe noi ne-ar privi – sau mai există o mulțime de feluri de a întâmpina cuvântul lui Dumnezeu, fără însă a-i da greutatea necesară transformării vieții noastre lăuntrice. Toate acestea se întâmplă însă atunci când nu încercăm puterea Cuvântului în viața noastră, nerealizând că tot Hristos este Cel care ne poartă jugul, numai noi să vrem să ni-l asumăm. Cuvintele Părintelui Amfilohie pot părea puțin mai aspre pentru confortabila viață a omului secolului XXI, dar nu există decât o singură poartă pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, iar aceasta este Crucea. (G.F.)
        – Părinte, a început Postul Mare. Cum să trăim în această perioadă pentru a vedea „și Învierea”?


        – Să nu uităm că Taina Învierii este precedată de Taina Răstignirii, adică de Taina Crucii, fără de care nu putem vorbi de nici o schimbare în viața noastră duhovnicească. Nici un păcat, absolut nici un păcat nu poate fi smuls din firea noastră fără osteneală și durere! Cu alte cuvinte, cine nu se silește cât mai mult să răstignească în el patimile, poftele cele stricătoare de suflet, necurăția din cuget, din vorbire și din purtare nu o să ajungă la o înviere sufletească, nici la bucuria împărtășirii din darurile dumnezeiești ale Sfintei Învieri. Pentru că numai atunci când noi suferim pentru adevăr, pentru cre­dința noastră, abia atunci are loc o mișcare lăuntrică de înnoire, care aduce libertate în suflet. De aceea postul creștin are o semnificație și un rost de­osebit, căci prin această asceză, prin această răstig­nire în lumina Adevărului a tot ceea ce este rău și pătimaș în noi, are loc o înviere sufletească, o pregustare a vieții veșnice la care îndeamnă Scriptura — și nu într-o perspectiva eshatologică, ci chiar din timpul vieții acesteia. „Să nu rămânem numai la o simplă părere de rău psihologică…”
       – Auzim peste tot vorbindu-se despre pocăință, dar ne izbim la tot pasul de înțelegeri greșite ale ei, de reducerea pocăinței la o simplă părere de rău psihologică. Cum să ajungem la acea pocăință care „mută munții” păcatelor noastre?
       – Trebuie sa stim ca pocainta, asa cum spun Sfintii Parinti, este starea fireasca a omului crestin, starea pe care Sfintii au avut-o pana in ultima clipa a vietii lor, cand inca mai cautau „sa puna inceput pocaintei”. Ea inseamna atat schimbarea radicala a vietii intr-un anumit moment, cat si toata strada­nia noastra din fiecare clipa de a ne conforma viata cu viata lui Hristos. Deci pocainta adevarata nu e doar o simpla cainta, un simplu sentiment de vi­novatie – care, la urma urmei, se afla in fiecare om caruia ii pare rau pentru greselile lui.
        Cainta este, desigur, necesara, fara de ea nu se poate pleca in lucrarea pocaintei, dar este numai prima etapa a pocaintei. De aceea e important sa nu ramanem numai la cainta, adica doar la o sim­pla parere de rau psihologica, dupa cum spuneati, caci ea singura aduce doar intristarea pentru pacat, iar staruinta in intristare paralizeaza puterile sufle­testi si duce la deznadejde – nu la inviere! Toti oa­menii, si crestinii, si paganii, si toti cei din iad se caiesc de ce au facut, dar singura cainta nu indrepteaza, singura cainta nu mantuieste… Pe cand po­cainta presupune atat constiinta vinovatiei, pare­rea de rau pentru pacatele noastre, cat si stradania omului de-a se indrepta, de-a se ridica din caderea lui, de-a capata mila lui Dumnezeu si de-a se sili sa nu mai duca un mod de viata in pacat, cu ajutorul Sfintelor Taine, al Spovedaniei si Impartasaniei.
        – Sunteti duhovnic, și foarte multi vin să-și descarce sufletul sub epitrahil. Simțiți că oame­nii au aceasta pocăință despre care vorbiți?
        – Indiferent cum, ma bucur ca oamenii vin totusi sa se spovedeasca. Şi vad in asta lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca dracul n-o sa-l trimita niciodata pe om la marturisit! Este adevarat ca majoritatea vin cam nepregatiti, cautand mai degraba dezlegarea decat indreptarea de pacate. Mai mult se vaita, povestesc necazurile, greutatile vietii, problemele de familie, vrand sa se descarce sufleteste… Cu alte cuvinte, cautamangaiere, nu tamaduire. De aceea, orice duhovnic trebuie sa sfatuiasca si sa randuiasca pentru fiecare credin­cios canon, pravila de rugaciune, lectura duhovniceasca, prin care sa-l ridice la constiinta vietii in Hristos si sa-l trezeasca la adevarata pocainta. „La nivelul gândului are loc prima ispită”
        – Parinte, daca pana la urma, dupa o lupta mai mica sau mai mare, reusim sa izbandim asu­pra pacatelor trupesti, cum facem sa izbandim si asupra pacatelor mai subtiri, cu mintea, ale mandriei si judecatii aproapelui?
        – Sa stiti ca si cele dintai, si cele din urma sunt la fel de grave — si nu ajungem la paca­tele trupesti daca nu le-am fi savarsit mai ina­inte pe cele pe care le-ati numit „mai subtiri”. La nivelul gandului are practic loc prima is­pita. Niciodata nu o sa savarsim un pacat al desfranarii daca mai intai n-am fost ispititi la nivelul gandului si al imaginatiei, si pe urma nu am cazut in toate etapele pacatului, de la momeala pana la savarsire si la patima, cu descurajarile care vin de aici.
        Deci trebuie sa le avem in vedere si pe unele, si pe celelalte. E nevoie sa citim, e ne­voie sa intrebam — mai ales astazi, cand ve­dem o neputinta din ce in ce mai mare in fata acestui razboi launtric, la care contribuie in mod cu totul si cu totul deosebit o tehnologie care a creat un univers al imaginilor, al sune­telor, ce provoaca o imprastiere care-L scoate pe Hristos din mintea omului si ii aduce fel de fel de imaginatii false, de instincte, de do­rinte pacatoase… Foarte mult este „materi­alizata” gandirea omului de grijile veacului acestuia: ce mananc, cu ce ma imbrac, ce muncesc, cum sa ma realizez lumeste… Toate acestea aduc o mare paguba sufleteasca in ceea ce priveste trezvia, grija pentru mantu­ire, atentia la „singurul lucru care trebuie“ Luca 10:42, la rosturile cele mai inalte ale vietii aces­teia, la miscarile adanci ale sufletului.
        De aceea este nevoie neaparat de consulta­rea unui duhovnic, evitarea oricaror „terapii” in afara Bisericii — pentru ca tot ceea ce nu se des­fasoara sub harul Duhului Sfant nu duce la o tamaduire a sufletului. Precum nu exista man­tuire decat in Domnul nostru Iisus Hristos, la fel nici El nu lucreaza in afara de Duhul Sfant in sufletul omului. De aceea trebuie sa fim foarte atenti la ceea ce Biserica, prin Sfintii Parinti, iata, ne pune la indemana ca si pocainta, ca si lucrare launtrica, ca si cunoastere a miscarilor sufletesti: ce e cugetul, ce e gandul, ce e duhul…
        Vedem ca in fiecare cuvant este o putere, o energie, e un duh pe care-l transmitem. Vom vedea ca noi, de fapt, slujim anumitor duhuri cand rostim un lucru sau savarsim o actiune. Şi omul isi pune prea putin intrebarea: „Cine ma inspira pe mine sa raspund asa? Ce duh e in spatele actiunii mele? De ce am nelinis­tea asta? Ce duh ma indeamna sa fiu asa, sa gandesc asta, sa-mi imaginez asta sau asta?…”. Iata, vorbim de o incidenta a duhurilor la ni­velul puterilor sufletesti — si despre lucrul acesta nu prea se spune in mass-media si nici nu prea se invata prin scoli, de aceea e nevoie sa consulti un duhovnic,invatatura Sfintilor Parinti si tot ceea ce Biserica ne pune la dis­pozitie in privinta asta.
       „Dacă de mii de ori te trântește diavolul într-un păcat, de mii de ori să te ridici”
       – Cum să ieșim din formalismul unei spovedanii in care, de multe ori, spunem aceleași păcate?
       – Chiar dacă noi săvârșim aceleași păcate, trebuie să le marturisim, dar nu într-o mani­eră în care să se ajungă la formalism. E nevoie de fiecare data sa ne marturisim paca­tul cu cainta si cu dorinta de indreptare, si vom vedea ca in sufletul nostru se produce o anumita miscare, pentru ca intotdeauna intr-o spovedanie facuta sincer — chiar daca nu avem putinta indreptarii dintr-o patima (…) – sufletul capata un castig.
       Or, spovedania aceasta nu trebuie sa cada in formalism, in sensul de a te descu­raja, zicand: „Eu si-asa nu pot sa ma izbavesc de patima… Oricum nu mai am nici o scapare…”. Nu trebuie sa te sperie repetitia pa­catului, ci trebuie sa te gandesti la puterea lui Dumnezeu, Care poate sa te scoata din toate. Tu sa fii sincer inaintea Lui si sa arati ca daca de mii de ori te tranteste diavolul intr-un anumit pacat, tu de mii de ori vrei sa te ridici! Pentru ca atunci cand te spove­desti, arati ca totusi nu esti de acord cu paca­tul, din moment ce il marturisesti cu cainta. Deci in inima ta apare o nadejde si o credinta ca Dumnezeu vrea si poate sa te izbaveasca, in urma insistentei cu care tu ceri indrepta­rea pentru o patima care te stapaneste, dar pe care nu mai esti in stare sa o biruiesti.
Asadar, spovedania repetata iti da o nadejde in suflet ca Dumnezeu, Care stie cat te caiesti, este nu numai martorul cel mai intim al luptei tale, dar si Cel in masura sa te tamaduiasca de aceasta patima pana la iesirea sufletului din trup.
       “Este nevoie de o tăcere lăuntrică și de o retragere din când în când”
       – Cum sa ne impartasim “cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste”?
       – Vedeti, m-ati intrebat mai devreme des­pre pacatele mai subtiri sau despre lucrarea laun­trica.Trebuie sa facem o legatura intre aceste doua intrebari. Este nevoie sa consultam duhovnicul si Sfintii Parinti in privinta cercetarii personale, a distingerii pacatelor subtiri, a miscarilor sufletesti, a deosebirii duhurilor. Şi mai este nevoie de o tacere launtrica si de o retragere din cand in cand. E ne­voie de o lucrare duhovniceasca: la o anumita ora, intr-un anumit loc, eu savarsesc lucrul acesta, pen­tru mine. Imi fac un timp pentru o cercetare laun­trica: “De fapt, eu ce-am de gand?… incotro ma indrept?… Pana cand aman pocainta?…”.
        Pentru ca doar in retragere si in tacere omul poate sa ajunga la o cunoastere launtrica mai adanca si la o rugaciune mai staruitoare, prin care sa primeasca raspuns la intrebarile lui cele mai tai­nice. Astfel va dobandi intelegerea si simtamantul credintei, fricii si dragostei de Dumnezeu. Cand spun: „eu cred in Dumnezeu” nu inseamna, pur si simplu, ca accept ca El exista, ci cred ca eu exist prin El si depind de El in fiecare fractiune de se­cunda — iar aceasta credinta imi da mie un sim­tamant adanc al dependentei de Dumnezeu, din care dobandesc o anumita frica de Dumnezeu, anume ca eu prin El exist, prin El ma misc si ca­tre El ma indrept.
        De asemenea, noi stim ca la baza oricarei actiuni divine este dragostea lui Dumnezeu. Toata pedagogia Lui, indiferent cum o interpretam noi, are la temelie dragostea dumne­zeiasca, numai si numai spre folosul omului. Cu aceasta dragoste ne apropiem de El, pen­tru ca Il stim pe El ca un Parinte iubitor de oameni, Care pe toate le pune la indemana noastra, dar cu atat mai mult cand Se daru­ieste pe Sine in Sfanta Euharistie.
Actul suprem al iubirii Sale este acest Sange pe care L-a dat si Il da permanent pen­tru viata noastra, pentru rascumpararea noastra, pentru mantuirea noastra. Daca te bucuri cand cineva face un gest de dragoste pentru tine, cand iti ofera un mic cadou, ce bucu­rie putem trai cand primim Insusi Sangele Dumnezeului nostru, Iubitului nostru, Stapanului nostru, Mantuitorului nostru!…
        „Oamenii, cu cat se bucura sau participa ia suferintele celorlalti, cu atat formeaza o unitate de duh…”
        – Parinte, inima noastra este imbatranita si nu mai tresare la durerea aproapelui, fie ca e vorba de cel de langa noi, fie ca e vorba de cel aflat la mii de kilometri de aici… Cum sa avem o inima vie?
        – Traindu-ne credinta! Credinta noastra nu e statica, credinta e un foc care mistuie tot ce-i rau in om si in jurul omului, si care aprinde tot ce-i bun si aduce la lumina tot ceea ce e frumos si sanatos. O inima arzand pentru Hristos este o inima lucratoare, vie, care nu se da batuta, care incanta, bucura, linisteste, se sacrifica!…
Credinta sa nu o priviti asa, numai ca o problema de sugestie! Ea este un act viu. Oamenii cu credinta tare transforma in jurul lor, nu numai pe ei insisi. De aceea ei re­prezinta o forta in comunitati si in societate, asa dupa cum si Biserica este o forta vie, un „laborator” de transformare si transfigurare a oamenilor. Cu cat e mai activa Biserica, cu atat are un rol mai mare si in societate!
        – La ce ne ajuta participarea la bucuriile si la suferintele celui de langa noi?
        – Tocmai la intarirea puterilor sufletesti! Atunci cand te bucuri sincer pentru fratele tau, pentru o reusita, pentru o fapta buna a lui, are loc o relatie sufleteasca anume intre tine si acea persoana, o daruire. Este o energie care se varsa asupra lui, si de la el vine spre tine. Daca parti­cipi la necazurile lui, la suferintele lui, la fel, are loc o legatura sufleteasca intr-un duh anume. Hristos Insusi este prezent acolo, dupa cum a spus: „intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut” Matei 25:40. Deci are loc o intarire si o primenire a puterilor sufletesti, are loc o unitate de duh. Este o infratire duhovniceasca — si oamenii, cu cat se bucura sau participa la suferintele celorlalti, cu atat formeaza o unitate de duh, care reprezinta o forta in soci­etate, in Biserica si peste tot. De asta unii se tem de forta credintei, care este lucratoare: „Porunca noua dau voua: sa va iubiti unii pe altii”Ioan 13:34… Este o iubire care transfigureaza, care innoieste omul, care ridica pe trepte noi de gandire, de simtire, de manifestare, de putere… Deci iata ce inseamna sa participi la bucuria si suferinta celui­lalt: este o intarire sufleteasca si o unitate de duh, de gand, de ideal, de simtire.
         „Depărtați-vă de zgomotul și de agitația lumii, ca să înțelegeți ce este adevărata liniștire!”
         – Tinerii au nevoie de modele. Mai pot găsi în societatea noastră modele?
         – Chiar daca s-au mai rarit (sau ni se pare noua lucrul acesta!), totdeauna le vor gasi in Sfintii Parinti, in istoria Bisericii si in istoria neamului nostru. Veti vedea, daca o iubesti intr-adevar pe Sfanta Teodora de la Sihla, daca-l iu­besti pe Mihai Viteazul, daca iubesti Sfantul si Eroul, daca te gandesti la ei, atunci intri cu ei intr-o relatie nu numai de gand. Sa stiti, in mo­mentul in care m-am gandit la Sfantul acela – iar cand ma rog, cu atat mai mult! — la nivelul mintii intru intr-o relatie vie cu el.
         Deci iata, modelele sunt: si Sfintii sunt, si Eroii sunt! Putem sa-i cautam — si atunci, in­flacarati, aprinsi de aceasta nu numai cugetare la ei, ci de aceasta putere pe care, intr-adevar, ne-o transmit Sfintii, noi mergem pe cararile lor si dorim a le urma. Asa va fi pana la sfar­sit: dorinta de-a urma lui Hristos, dorinta de-a urma Sfintilor, dorinta de a-ti lucra si tu talantii tai, dupa modelul unor Eroi sau Sfinti…
        – Cum sa dobandim pacea sufleteasca intr-o lume atat de agitata si de preocupata de altele decat cele ale lui Dumnezeu?
        – Nici sa nu cautati sa dobanditi pacea in zgo­mot si in agitatie! Sa nu mai incercam sa doban­dim Rugaciunea inimii in autobuz sau pacea ini­mii intr-o discoteca. „Iesiti din mijlocul lor si va osebiti, zice Domnul” 2 Corinteni 6:17. Mai reduceti zgomotul, mai retrageti-va din agitatie — si veti vedea ca o sa va creasca pacea sufleteasca! Pana si un tanar care este iubitor de muzica din aceasta satanica, si el are nevoie de odihna, nu poate sa stea numai in boxele si in muzica aceea. Sau un om care este pasionat de motoare si masini nu sta numai la volan, are nevoie si el de odihna. Asa este si cu pacea sufleteasca. Departati-va de zgomotul si de agitatia lumii, ca sa intelegeti ce este adevarata linistire! Cum n-ai sa poti sa dormi intr-o discoteca, tot la fel, intr-o lume agitata n-ai sa poti sa-ti odihnesti mintea. Vrei sa-ti odihnesti mintea? Iata, departeaza-te de zgomot!…
        „Adevăratul crestin nu coboară singur de pe cruce, ci îl coboară alții”
        – Ce apreciați astăzi cel mai mult la neamul nostru, dincolo de neputințele lui?
        – Credinta lui. Bineinteles, in forma in care se poate manifesta ea astazi: credinta tinerilor care iubesc curatia sufleteasca si intra in manastiri, desi au multe piedici; credinta mamelor, care, iata, nu abdica si nasc prunci, desi atatia oameni, de la doctori pana la rude, le spun sa avorteze; credinta dascalilor, care dau elevilor o educatie crestineasca, in ciuda normelor pagane si atee ce li se impun; credinta tuturor celor care se jertfesc pentru dainuirea valorilor noastre stramosesti intr-o lume a globalizarii si secularizarii.
Peste tot in tara asta sunt troite, cruci si icoane, ca marturie a trecutului nostru de credinta. Da, poate nu este o credinta atat de vie si de lucratoare, dar suntem totusi un po­por credincios — si cand vom fi mai incercati, vom deveni si mai credinciosi, pentru ca incercarea este proba de foc a credintei!
        – Cum să-I urmăm lui Hristos, noi, cei din lume, până pe Cruce?
        – Asa cum ne indeamna Evanghelia:
        „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie!“ Matei 16:24.
Si nu este o Evanghelie pentru cei din lume si alta pentru cei din manastiri! Şi pentru mirean, si pentru calugar, totul incepe cu crucea si se sfarseste pe cruce.Fara cruce, crestinul nu are identitate!
        Imi aduc aminte de cuvantul acesta spus de Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului:
        „Sa nu te dai jos de pe cruce, ci sa fii dat jos de pe cruce!”.
        Adica adevaratul crestin nu co­boara singur de pe cruce, ci il coboara altii. Asta inseamnasa-ti duci crucea pana la capat: sa nasti toti copiii pe care ti-i da Dumnezeu si sa ti-i cresti in dreapta-credinta, sa-ti rabzi sotul sau sotia, sa nu cartesti in boala, sa mar­turisesti Adevarul, sa nu te lepezi de Hristos… toate sa le pazesti cu pretul vietii!
Deci sa ne traim credinta, si atunci o sa iubim Crucea, pentru ca aceasta iubire a lui Dumnezeu manifestata pana la moartea pe Cruce pentru noi a miscat si pietrele, a des­picat si catapeteasma Templului vechi, a des­chis mormintele, a cutremurat pamantul, stihiile s-au cutremurat in fata dragostei lui Dumnezeu dusa pana la moarte pe Cruce! Cu atat mai mult omul trebuie sa se miste su­fleteste, fiindca pentru el s-au petrecut toate acestea. Deci si noi, cu cat cugetam si cu cat lucram cele ale lui Dumnezeu, vom trai da­rurile Rastignirii si Invierii Domnului nostru lisus Hristos.
        “Crestinul, oriunde se află, trebuie să-și lucreze talanții pe care Dumnezeu i-a pus în el”
        – Părinte, cum vedeți starea neamului nostru la momentul acesta?
        – Foarte primejduita. Eu vad neamul nostru acum primejduit in fiinta lui, in credinta lui, in unitatea lui, in cultura lui, in moralitatea lui, in familia lui… Foarte primejduit il vad!
        – Ce trebuie făcut pentru a ieși din situația asta?
        – In toate directiile trebuie facut cate ceva. De aceea crestinul, oriunde se afla, trebuie sa-si lucreze talantii pe care Dumnezeu i-a pus in el si sa-si im­plineasca misiunea acolo unde este chemat. In acest fel, prin omul crestin, toate se vor revigora — si familia, si cultura—cu ajutorul lui Dumnezeu. E nevoie de o reincrestinare a tuturor acestor dome­nii. Pentru ca in afara de Hristos, fara de Care nu putem face nimic, nu exista o adevarata cultura, o adevarata pace, o adevarata unitate, un adevarat bine, frumos sau progres.
        – Credeți că este nevoie să avem conducători creștini la cârma țării?
        – Da. Dar conducatorii nu trebuie sa faca neaparat teologie, ci sa arate ca au constiinta ca locul pe care il ocupa si misiunea lor de conducatori peste oameni sunt niste talanti cu care Dumnezeu Insusi i-a inzestrat, pentru care raspund, si sa-i lucreze asa incat sa aiba in vedere destinul ultim al poporului pe care il conduc…
        Daca ne uitam in urma, vedem, de pilda, ge­neratia lui Gafencu, care nu a avut un crez perso­nal, ci crezul neamului nostru. Ei s-au straduit sa-si insuseasca adevarul adus in lume de Domnul nostru Iisus Hristos si au avut educatia curaju­lui — pentru ca, fara curaj, adevarul nu se poate marturisi. Dar nici marturisirea singura a adevarului nu mantuieste, ci o viata conforma cu cele marturisite mantuieste. Ca pot multi sa marturi­seasca adevarul, dar nu au viata si nu au autori­tate in cuvant — de aceea si noi astazi ne miscam mai greu, pentru pacatele si neputintele noastre. Deci este importanta marturisirea adevarului de credinta, dar importanta este mai ales conforma­rea vietii cu acest adevar.Pentru asta ne trebuie un mare curaj intr-o lume care are alte conceptii.
        „Şi noi să ducem mai departe acest spirit martiric…”

        Avem o istorie și o bogăție în Ortodoxie cu care nu ne rușinăm și de care nu ne îndoim.
        Cei torturați pentru credința lor au fost niște oameni care s-au bucurat în chinurile lor de trăirea slavei biruinței dumnezeiești. Dumnezeu i-a arătat biruitori! Creștinismul are la baza jertfa, suferința pentru Adevăr, și orice martiriu pentru Adevăr este nu numai mântuitor, ci și răscumpărător, chiar pentru călai. Experiența martirică din tem­niță a adus dovada ca diavolul poate fi biruit în aceeași manieră ca a lui Hristos Domnul: prin răstignirea de sine, nu prin răzbunare. „Să nu ne răzbunati!“, au spus. Acești oameni știau Filocaliile pe de rost. Ei, pentru un pe­tic din Noul Testament ascuns în saltea, luau răngi, bătăi, carceră — iar noi avem la înde­mână atâta literatură bogată și frumoasă, atâ­tea icoane… Ei s-au jertfit, cum spunea Petre Țuțea, „ca poporul român să aibă destin”.
Pai, ce facem cu el?!… Il ducem mai de­parte! Unul cu steagul, unul cu ruga, unul cu lacrimi, unul cu crescutul copiilor, unul cu slujirea – cu ce poate fiecare… O unitate in duhul acesta, cum a fost, iata, si atunci, sa dea Dumnezeu sa fie si astazi! Caci vedeti ce legi vin in tara: nu mai ai voie sa vorbesti de una si de alta, nu mai poti sa-ti protejezi copilul, e foarte greu…

         De aceea, si noi sa ducem mai departe acest spirit martiric pentru pastrarea Adevarului pe meleagurile noastre, spre stra­lucirea Luminii lui Hristos si in duhul fra­tietatii, cu mila si ajutorul lui Dumnezeu, a Caruia este puterea si slava in veci. Amin!

        Material realizat de Raluca Tanaseanu – Din revista Familia ortodoxa, Nr. 3 (62)/2014

        Sursa: blogul Vlad Herman, 21 martie 2014

VĂ RUGĂM

4 gânduri despre „,,PARCĂ AM ABDICAT DIN FAȚA MARILOR PROBLEME CU CARE NE CONFRUNTĂM NOI ASTĂZI… DAR CINE ÎMI DĂ MIE BINECUVÂNTARE SĂ TAC, SĂ ABDIC? ”

  1. radu iacoboaie

    Ierom. Amfilohie Brânză – Despre masonerie (fragment din Taina fărădelegii în România)

    FRICOȘII NU SE MÂNTUIESC!

    Doamne miluiește-ne pe noi!

    Curajul Mărturisirii Adevărului – Pr. Amfilohie

    Doamne miluiește-ne pe noi!

    Apreciază

    Răspunde
  2. Pingback: CINE CREDEȚI CĂ A INSTAURAT FRICA ÎN ROMÂNIA? FRICOȘII SUNT PRIMII CARE NU SE MÂNTUIESC… – nevrednicul Radu Iacoboaie, 4 octombrie 2016 | MIȘCAREA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s