UN MARE MISIONAR AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE: PĂRINTELE VISARION IUGULESCU

    

                  PS Galaction – Predică la înmormântarea părintelui Visarion

    Pr. Visarion Iugulescu – DESPRE EXISTENȚA DIAVOLULUI

          DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEȘTE-NE PE NOI!

                  Pr. Visarion Iugulescu – pilda despre fiul risipitor

                  Ierodiacon VISARION IUGULESCU – Poezii creștine

Părintele Visarion Iugulescu este unul din marii misionari ai Bisericii Ortodoxe Române din ultimele decenii, mărturisitor şi adânc trăitor al credinţei noastre.

Lucrarea sa misionară, desfăşurată cu râvnă şi dragoste înflăcărată, pe linia celei mai pure tradiţii creştin-ortodoxe, a avut impact asupra unei mase mari de credincioşi.

Cuvântul său vibrant şi magnetic a atras la o viaţă nouă, duhovnicească, mii de suflete – în special tineri -, care au venit la lumina lui Hristos, umplând bisericile – fapt ce l-a făcut pe un cunoscut ierarh ortodox să-l numească “un miracol al zilelor noastre”.

Efortul său susţinut pentru renaşterea spirituală a credincioşilor a avut ca bază învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Se naşte la Brăneşti, jud. Dâmboviţa, în luna octombrie 1922, primind, la botez, numele de Vasile. 
Încă de copil a avut înclinaţii spre activitatea misionar-duhovnicească. Iubea foarte mult biserica, era aprins în credinţă, se instruia citind operele Sfinţilor Părinţi, fiind animat de dorinţa de a şti cât mai multe învăţături pentru mântuirea sufletului.
A luat contact cu misionarii creştini care străbăteau satele, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Mergea, împreună cu ei, din sat în sat şi în multe biserici – chiar tânăr fiind -, ţinea predici şi întărea credinţa în popor. Picta troiţe şi icoane pentru ajutor misionar şi îşi petrecea viaţa sfătuind şi îndrumând pe creştini pe calea Domnului.

În timpul războiului este luat militar la Braşov, la cavalerie, fiind impresionat de disciplina din armată.
Duminica, când ostaşii mergeau la biserică, împreună cu ofiţerii, cânta la strană şi, cu învoirea preotului, predica – în prezenţa ofiţerilor şi ostaşilor.
Pleacă pe front în Rusia, unde, în timpul luptelor, este luat prizonier, împreună cu ostaşii companiei. În drum spre lagărele din Siberia, reuşeşte să fugă, ca prin minune – cu ajutorul lui Dumnezeu – şi se întoarce în ţară.

După eliberare, s-a retras în părţile Braşovului, unde a cunoscut mulţi părinţi duhovniceşti-misionari, ce propăvăduiau în toată ţara.
Între 1948-1950, zi de zi, a făcut misionarism cu Părintele Damaschin (fost stareţ al mânăstirii Lainici), până ce autorităţile le-au interzis, luând măsuri drastice. Părintele Damaschin, apreciind predicile sale şi plăcându-i hotărârea şi starea sa sufletească, l-a recomandat Mitropolitului Irineu Mihălcescu şi, astfel, primeşte hirotesia de ipodiacon misionar la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi. Avea vârsta de 28 de ani.
Între timp, cunoaşte asociaţia misionară ortodoxă “Patriarhul Miron” din Bucureşti, pe Părintele Iosif Gafton, pe scriitorul Alexandru Lascarov-Moldovanu, pe Vasile Ionescu, pe Părintele Toma Gherasimescu de la “Mărgăritarele lumii” – unul din cei mai mari misionari din ţară.

Simţind nevoia de linişte şi, totodată, dorind viaţa pustnicească, se retrage în Munţii Reteiului.
Dar, Dumnezeu îl trimite, din nou, în lume şi este hirotonisit ierodiacon, cu numele Visarion, pentru Mănăstirea Balaciu – de P.S. Episcop Antim Angelescu al Buzăului, pe 25 decembrie 1950, la Catedrala Episcopală din Buzău.
Aici, cu binecuvântarea stareţului, a desfăşurat aceeaşi activitate de întărire sufletească, făcându-şi mulţi ucenici. Mulţi dintre ucenicii dânsului au devenit călugări, diaconi, preoţi, stareţi de mânăstiri. Amintim aici pe Părintele Ilarion Lupaşcu, fost stareţ al Schitului românesc “Prodromul”, de la Sfântul Munte Athos.

De la Balaciu, e cerut de Mitropolitul Efrem, la mânăstirea Cernica, unde vine cu un număr însemnat de ucenici. Urmează cursurile de ghizi şi e repartizat ca ghid la mânăstirea Snagov.
În anul 1960, este afectat de acel odios decret, prin care se dispunea închiderea unor mânăstiri şi scoaterea călugărilor tineri din mănăstiri. Activează pe post de cântăreţ la mai multe biserici.
În anul 1973, se stabileşte la Biserica Sfântul Nicolae-Sârbi din Bucureşti, unde, timp de 10 ani, a desfăşurat o neobosită activitate duhovnicească – vestind, cu timp şi fără timp, cuvântul lui Dumnezeu; alinând, mângâind suflete zbuciumate, mustrând – cu blândeţe, îndreptând sufletele spre Hristos. Impresiona prin vocea sa, predestinată rugăciunilor şi psalmodierii; intona, la strană, cântările bisericeşti ca nimeni altul şi, mai ales, trezea conştiinţele, prin puterea adevărului conţinut în predicile pe care le rostea din faţa Sfântului Altar.

Cu ochii blânzi şi isteţi şi chipul monahicesc, părintele Visarion trăda o mare trăire.
O lumină ca a sfinţiei sale nu putea fi ascunsă sub obroc şi, în scurt timp, se adună în juru-i o mulţime de tineri: biserica începu să se umple de lume şi să devină neîncăpătoare.
Mulţi dintre cei împovăraţi de păcate, care intrau în contact cu Sfinţia sa, oricâte vicii ar fi avut, se transformau, renăşteau în oameni însănătoşiţi sufleteşte.
Sfinţia sa împărţea, în dar, cu generozitate, cruciuliţe, icoane, cărţi religioase cu învăţături sfinte, vieţi de sfinţi, rugăciuni, cărţi care, în vremea aceea, erau mărgăritare de mult preţ şi cu anevoie de găsit, casete cu predici ziditoare de suflet, predici, care erau înregistrate de credincioşi, în timpul slujbelor. Multe din aceste lucruri erau greu de procurat şi cu mari sacrificii.

Era înzestrat şi cu darul picturii. Multe din icoanele pictate de Sfinţia sa împodobesc şi astăzi casele creştinilor sau diferite biserici unde au fost donate. Despre sine, îi plăcea mai mult să afirme că este un “pictor de suflete”.
Actele caritabile, făcute împreună cu credincioşii – în funcţie de împrejurările de atunci şi de posibilităţi -, vizau spitalele, azilele de bătrâni, orfelinatele, familiile cu situaţii materiale precare, copiii nebotezaţi de la casele de copii – care erau botezaţi, persoane decedate, cărora nu exista nimeni care să le facă înmormântare.
De asemenea, persoanele care aveau talent (muzică, pictură, sculptură, poezie, etc.) erau încurajate să-şi pună “talantul” în slujba Domnului.
Treptat, acţiunile dânsului au stârnit invidia multora care nu se puteau ridica la aceeaşi înălţime şi, în urma unor uneltiri, în 1983, este anchetat, interogat și i se interzice dreptul de a mai predica.
Deşi nu a fost găsit vinovat cu nimic, din acel moment i s-a interzis accesul în biserică şi i s-a impus pensionarea, forţat.
Moment greu, atât pentru Sfinţia sa, cât şi pentru credincioşi, care erau tulburaţi de nedreptatea ce i se făcuse. Însă, dragostea puternică de Dumnezeu, l-a făcut să primească încercările cu demnitate şi bărbăţie.
Credincioşii care îl urmaseră s-au răspândit la mai multe biserici, răspunzând solicitărilor preoţilor şi creându-se, în biserici, focare de credinţă, care radiau şi celor din jur.
Acţionând cu multă înţelepciune, îşi desfăşoară, acum, lucrarea misionară acoperit, ca “în catacombe”, potrivit conjuncturii şi posibilităţilor vremii.
Datorită condiţiilor de viaţă şi încercărilor prin care a trecut, sănătatea Sfinţiei sale s-a zdruncinat mult.

După evenimentele din decembrie 1989, s-a creat mai mult spaţiu de lucru pe plan duhovnicesc. Are, acum, posibilitatea să facă o catehizare vastă, procedând cu abilitate şi răspândind cuvântul lui Dumnezeu în mase mari de auditori. Este invitat de mulţi preoţi, atât din Bucureşti, cât şi din provincie şi ţine predici în multe biserici, apreciate cu superlative şi care aveau menirea de a lumina mintea, a întări voinţa şi a sensibiliza sentimentele pentru primirea lui Hristos în suflet.
S-au continuat, şi în această perioadă, acţiunile practice în slujba Bisericii şi cele caritabile şi s-a răspuns solicitărilor venite din partea preoţilor.
Ucenici cu zel misionar au desfăşurat, cu succes, acţiuni misionare, cu ajutorul unor filme religioase pe diapozitive, insoţite de comentarii, care înfiorau şi făceau să vibreze adâncurile fiinţei.

Împreună cu ucenicii apropiaţi, a scos revista “Pâine şi apă pentru suflet”, foarte căutată şi apreciată de credincioşii Bisericii noastre, adresată tuturor celor care vor să cunoască şi să trăiască credinţa ortodoxă.
În tot ce a întreprins, a demonstrat o mare cunoaştere a sufletului omenesc, pe care l-a dominat cu o iubire adâncă.

Activitatea Părintelui Visarion în cadrul Bisericii lui Hristos, zelul său misionar, stăruinţa sa pentru luminarea sufletelor şi renaşterea spirituală a credincioşilor, au avut un răsunet puternic în rândul credincioşilor Bisericii noastre Ortodoxe.
Puternica sa personalitate rămâne vie în inimile celor care îl admiră şi îl iubesc.

 

---

Tâlcuri vechi spre înnoirea vieții

„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura„. (Marcu, XVI, 15) 

Propovăduirea Evangheliei este o poruncă dată direct de Mântuitorul. 
Episcopii, dar şi preoţii şi diaconii, ca ajutători ai celor dintâi, având toţi instituire apostolică, din poruncă dumnezeiască, pe lângă celelalte îndatoriri ce le-au primit, precum aceea de iconomi ai Tainelor prin care sfinţesc toate evenimentele vieţii creştine, au şi îndatorirea expresă de a preda învăţătura Mântuitorului şi de a o explica în aşa fel încât să clarifice, să lumineze prin cuvânt, calea care duce la mântuire.

 
Astăzi, mai mult ca oricând, învăţătura despre Dumnezeu (teologia) nu mai poate rămâne între ziduri de şcoli şi între scoarţe de cărţi. Se cere transformată în hrană duhovnicească pentru poporul Lui Dumnezeu, în „pâine şi apă pentru suflet” cum zice autorul „Predicilor” de faţă, pe linia sintagmei patristice, conform căreia „să dai fiecărei părţi din tine ceea ce i se cuvine”.

 
Punând la inimă cuvintele marelui Mitropolit şi ilustrul predicator Antim Ivireanu, care spunea: „Este mare ticăloşie când se află tăcere în Biserica lui Hristos, au din lenevie, au din neînvătătură”, recunoaştem că reeditarea unei cărţi de predici nu este de prisos. 
Este îndeobşte recunoscut faptul că o predică sinceră şi entuziastă a învăţăturii creştine izvorâtă din inima tuturor preoţilor, are darul să învioreze viaţa religioasă şi să fortifice convingerile pe care trebuie să le aibe fiecare creştin despre religia sa.

 
Astăzi, predica preotului trebuie să fie la curent cu vremea sa, cu civilizaţia şi cultura, cu operele literare şi artistice, cu poezia şi filosofia, cu ştiinţa din toate domeniile şi numai în contextul lor, să plaseze explicarea Sfintei Evanghelii, fără teama că aceasta ar fi anacronică şi că el vorbeşte despre lucruri pe care nu le poate în fapt apăra; să ştie spre ce se îndreaptă interesul credincioşilor ca să răspundă acestui interes nu prin predici abstracte, despre lucruri asupra cărora credincioşii nu sunt informaţi şi nu au mijloacele de ale înţelege, ci prin predici luminate, plasate în contextul trebuinţelor oamenilor în vremea noastră şi a capacităţii lor de înţelegere. 

Pentru aceasta însă, nu trebuie uitat cuvântul Scripturii: „Omul cel bun scoate din vistieria inimii sale vechi şi noi”. 
În aparenţă predicile părintelui Visarion Iugulescu ar părea acum „vechi” şi inactuale, Noi însă considerăm că prin reeditarea lor nicidecum nu se pune „vin nou în burdufuri vechi”, ci, dimpotrivă, „tâlcurile vechi” ajută şi conduc spre înnoirea vieţii duhovniceşti.
Aceasta pentru că, încă şi acum Cuvântul prea cuvioşiei Sale este vibrant şi magnetic, aprinde în suflet flacăra credinţei dinamice, regeneratoare şi setea inepuizabilă după divin. Stilul înaripat şi profunzimea duhovnicească a mesajului te plasează chiar lângă picioarele Bunului Mântuitor, care vorbeşte prin aleşii Săi „cu putere multă”, cum spunea Prea Sfinţitul Irineu Bistriţeanul. (Revista creştin-ortodoxă, 1992, ianuarie, p.2).

Aşadar, considerăm cartea de faţă, parafrazând titlul, vestitei cărti de predici a părintelui Ştefan Slevaocă, „altă rază din lumina lui Hristos”, care trebuie să lumineze „pe tot omul ce vine în lume”.
Socotim că în cuprinsul ei se găsesc, prin selecţie, învăţături ce pot alcătui un îndreptar în păzirea dreptei credinţe, în apărarea acesteia în faţa iureşului sectant, în liniştea ei stabilitatea firească a credincioşilor noştri.

Gustând din „pâinea şi apa pentru suflet” oferită de autor, recunoaştem astfel adevărul mântuitor conform căruia „nu numai cu pâine va hrani omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, (Matei, IV, 4), neuitând că „cerul şi pământul vor trece”, dar actualitatea şi puterea mântuitoare a Cuvântului Lui Dumnezeu este pururea nouă.

                                                     Cu arhiereşti binecuvântări,

                                                                + GALACTION

                                              Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

                                                      

 

                                                            14 septembrie 2000
                                                   Praznicul Înălţării Sfintei Cruci

         SURSA:  http://parintelevisarion.weebly.com/