DE CE SE TEME MASONERIA DE CANONIZAREA SFINȚILOR DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE? – Radu Iacoboaie, 2 septembrie 2014

 

Este indiscutabil faptul, că după 1989 România a fost condusă de către neocomuniști (criptocomuniștii sau comuniștii cu față umană, reorganizați în ,,burghezia comunistă”). Cu alte cuvinte, țara noastră a fost acaparată de către masoneria roșie, de sorginte comunistă și filosovietică. Se cunoaște astăzi adevărul că în decembrie 1989 s-a înfăptuit o lovitură de stat, atent regizată de forțe obscure (GRU în special, Serviciul de Informații al Armatei din URSS), prin care Moscova a impus în România prin forță și diversiuni regimul lui Ion Iliescu. Acesta fusese deja pregătit din vreme și instruit în celebra Universitate Lomonosov.
Constatăm că tot aceste cercuri masonice sunt practic cele care se opun insistent canonizării sfinților închisorilor comuniste. Vedem că problema canonizării trenează de aproape 25 de ani, adică un sfert de veac! Vedem că alte țări, precum Rusia și altele din fostul bloc sovietic și-au canonizat de mult timp mucenicii după căderea oficială a comunismului. La noi însă, țara din Europa de Est cu regimul comunist cel mai dur, sute de mii de români au căzut victime terorii și atrocităților comise împotriva lor. Nu întâmplător tot România este și în prezent puternic ancorată în masonerie (de peste 150 de ani). Congresul masonic internațional de anul acesta în București, și funcția acordată de secretar general lui Radu Bălănescu dovedindu-ne o dată în plus și cu prisosință acest lucru…
În contextul actual, se nasc câteva întrebări legitime și firești. De ce se tem ierarhii noștri ortodocși să-i canonizeze pe sfinții închisorilor? Și de ce întârzie atât de mult acest act firesc de recunoaștere oficială din partea BOR a celor prigoniți și martirizați pentru credința lor în Hristos? Se tem cumva tocmai de puterea nevăzută a masoneriei? Sau sunt ei înșiși masoni și supuși ordinelor primite în masonerie de la șefii lor?
Părerea mea este că o parte din ierarhi și preoți sunt practic șantajați (cu dosare de la Securitate etc.) ori pur și simplu se tem, iar această frică este absolut nefirească și condamnabilă. Fricoșii nu se mântuiesc. Sunt primii lepădați de la fața lui Dumnezeu. Pe de altă parte, alți ierarhi și preoți au fost ademeniți încă de pe timpul comunismului (cu funcții, avuții, privilegii sau chiar cu slava deșartă) și practic au fost cumpărați, intrând de voie de nevoie în rândul francmasoneriei, deși știau poate că Biserica lui Hristos prin Sfinte Sinoade a condamnat în mai multe țări ortodoxe această organizație religioasă anticreștină și criminală.
În paralel cu necanonizarea sfinților închisorilor, cerută de tot mai mulți ortodocși din România (clerici și mireni), constatăm că nu se recunoaște nici genocidul comunist împotriva poporului român de către reprezentanții Comunității evreiești din România. Deși sunt multe surse istorice care ne arată că inițiatorii experimentului comunist erau de etnie evreiască, nu se admite nici până astăzi de către aceștia existența milioanelor de martiri ai sistemului totalitar comunist din întreaga lume și implicarea evreilor în acest cumplit genocid de proporții mondiale. Deși putem vorbi cu dovezi despre existența HOLOCAUSTULUI ROȘU, cel mai mare genocid cunoscut din istoria omenirii!…
Acest fapt semnalat mai sus ne îndreptățește să credem că evreii sioniști (masoni), cei care controlează francmasoneria mondială sunt cei care se opun din umbră canonizării sfinților închisorilor comuniste. Au ei destule motive importante și întemeiate după părerea lor, potrivit doctrinei lor închinate arhitectului suprem Lucifer.
Noi le putem doar intui. În primul rând, ei nu doresc ca românii să aibă mai multă evlavie la acești sfinți cinstiți deja în popor care să ajute la mântuirea sufletelor lor. Nu doresc ca românii să urmeze în masă exemplul lor de credință nestrămutată în Dumnezeu, de demnitate și mai ales patriotismul lor. Nu doresc să se afle nici cine au fost și cine sunt prigonitorii lor. Nu doresc desigur o nouă și implicită condamnare a comunismului și așa mai departe…
Pentru noi sfinții închisorilor comuniste vor rămâne mereu un adevărat reper sau model de urmat în ceea ce privește asumarea până la capăt a jertfei pentru Hristos, promovarea virtuților creștine și valorilor noastre naționale. Răbdarea lor îndelungată în suferință poate fi asemănată celei a dreptului Iov, cel atât de mult încercat. Iar iubirea și iertarea vrăjmașilor lor, a prigonitorilor și torționarilor lor traduc în practică porunca Mântuitorului care ne îndeamnă: ,,Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc.” (Sf. Evanghelie după Matei, cap. 5, 44).

Sunt multe argumente care se pot avea în vedere pentru canonizarea sfinților Arsenie Boca, Ilie Lăcătușu, Valeriu Gafencu, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ioan Ianolide și a altor altor sfinți mucenici și mărturisitori. Au fost prigoniți pe nedrept înaintea oamenilor. Au suferit pentru Hristos și poporul român. De aceea avem îndatorirea să-i iubim, să-i prețuim și să-i cinstim așa cum se cuvine.  Fericiți cei prigoniți pentru dreptate… Că a lor este Împărăția Cerurilor… Amin.

Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie, 2 septembrie 2014