DE CE A FOST CATERISIT PE NEDREPT PĂRINTELE MARTIR ARSENIE BOCA – Radu Iacoboaie, 30 august 2014

 

Mărturisesc că sunt tot mai surprins de modul cum se încearcă astăzi îngroparea ortodoxiei și a memoriei și exemplului de mărturisire al marilor duhovnici români. În plus, se poate vorbi deja astăzi despre o dictatură la nivelul instituției (ierarhiei) din Biserica Ortodoxă Română! Vezi numai cazul din județul Vaslui, care desigur nu este unul singular în România… Accesați spre exemplu acest link: http://proiectromania.wordpress.com/2013/04/19/este-incredibil-ce-se-intampla-in-biserica-ortodoxa-romana-asa-ceva-nu-este-cu-putinta/
Încercând să descopăr motivele reale ale caterisirii părintelui martir al temnițelor comuniste Arsenie Boca, aflu că Răzvan Codrescu și cei de la Formula As susțin exact contrariul, că părintele nu a fost caterisit, ci doar i s-a interzis să slujească. Descoperim însă adevărul accesând site-ul primei mănăstiri unde părintele Arsenie Boca a fost stareț și duhovnic. Dar un aspect foarte interesant: LIPSESC NOTELE DE SUBSOL. Poate că s-a dorit în mod expres protejarea surselor față de prigonitorii de ieri și de astăzi ai părintelui (securiștii, masonii)…
Părerea mea este că părintele Arsenie Boca a fost caterisit tocmai pentru convingerile sale antiecumeniste și anticomuniste, de asemenea și pentru zădărnicirea sporirii evlaviei poporului român în acest om al lui Dumnezeu. Dacă citim cu atenție, constatăm că opiniile sfinției sale față de ecumenism de pildă sunt cele mai radicale! ,,Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica ortodoxă, fie ei: arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!’’ (Talanţii împărăţiei, p.197)

Pe de altă parte, Securitatea nu a putut dovedi că ar fi fost membru sau simpatizant al legionarilor și constatăm că părintelui nu i-a fost frică să-i sprijine moral și cu alimente pe luptătorii din rezistența anticomunistă din munții Făgărașului, care erau aproape toți legionari.

Nu este fără relevanță faptul că, securiștii l-au torturat sălbatic pe părintele Arsenie Boca în ciuda vârstei sale înaintate (la 79 de ani), cu doar două săptămâni înainte de trecerea sa la Domnul, pentru profețiile sale despre căderea comunismului și pentru credința sa în Hristos. Pe blogul lui Vlad Herman, apare mărturia recentă a părintelui care s-a ocupat de îngroparea și deshumarea sa:

,,Adevărul ascuns despre moartea Părintelui Arsenie Boca: Iradierea, răstignirea, dezgroparea şi buna mireasmă, Posted: 25 Aug 2014 11:06 AM PDT.
În cele ce urmează, un fragment din cartea “Viaţa lui Arsenie Boca, fapte inedite”, scrisă de preotul Petru Vamvulescu. Menţionez că l-am sunat pe preotul Petru în seara zilei de luni, 25 august 2014, pentru a-mi confirma cele relatate în carte. Răspunsurile au fost întocmai ca în aceasta. (Vlad Herman)

“El nu a murit numai din cauză că a fost iradiat, în toamna anului 1989. Vreau să fac o noua descoperire de care am fost înştiinţat: văzând că Părintele Arsenie s-a ridicat din moarte (n. r. adică şi-a revenit după iradiere, cel puţin parţial, conform spuselor preotului Vamvulescu), i-au dat ultima lovitură fatală (n. r. comuniştii). A fost dus în pădurea de brazi de la Sinaia şi răstignit. I-au înfricoşat (n. r. tot comuniştii) şi pe cei ce au aflat, ca să nu spună adevărul, şi s-a lăţit minciuna aceasta, că Părintele Arsenie a murit nu muceniceşte, ci de boală.

Trebuie să nu ascundem un alt lucru cutremurător: Părintele Arsenie a fost scos de trei ori din mormânt. Prima dată, la trei zile de la îngropare, fiindu-le frică la securişti să nu învieze, cum îi era frică lui Irod. A doua oară l-au scos după un an, fără explicaţii, iar a treia oară acum vreo şase ani. Atunci a ieşit un izvor de apă din mormântul Părintelui Arsenie, care n-a putut fi oprit. Atunci s-a scos apă din mormânt cu găleţile şi s-a adunat în butoaie. Capacul de sicriu a fost găsit dat într-o parte, iar oasele pline cu apă şi noroi. Au fost spălate şi aşezate într-un sicriu nou, din stejar. Am sărutat sfintele oase şi mai ales capul, care era înmiresmat”.
Spicuim și de pe site-ul amintit doar ceea ce consider că în cazul de față este mai important.
,,VIAŢA ŞI LUCRAREA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA (de pe site-ul mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de sus)
Părintele Arsenie a rămas duhovnic al Mănăstirii Prislop până în 1959, când, prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959 semnat şi parafat de Prea Sfinţitul Episcop Andrei Mageru, a fost îndepărtat din mănăstire. (51) La fel s-a procedat şi în cazul stareţei Mănăstirii Prislop, Monahia Zamfira Constantinescu, cu actul nr. 2408/1959. Prin urmare maicile au fost alungate iar mănăstirea desfiinţată. (52) În incinta ei s-a organizat un Cămin de bătrâni. (53) (…)
Pribegia în Bucureşti
După ce a fost alungat de la Prislop, Părintele Arsenie şi-a început pribegia în Bucureşti. A fost angajat la Biserica Sfântul Elefterie ca pictor secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu, iar în 1961 a fost angajat la Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor cu încadrarea de muncitor pictor. (55)
Este foarte important să amintim aici că „Părintele Arsenie nu a voit să încalce decizia unui ierarh, în semn de adevărată ascultare călugărească, nemaislujind, ci doar participând la slujbe, ca şi cântăreţ de strană, rămânând încă duhovnic, fără a spovedi, ci doar în înţelesul de îndrumător spiritual, pentru generaţii de preoţi şi credincioşi, care i-au păstrat şi îi poartă o recunoştinţă aleasă”. (56)
Pictarea bisericii din Drăgănescu
Ieşind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă Bucureşti, la care a lucrat vreme de 15 ani. Părintele Arsenie a pictat-o de două ori, aceasta pentru că, pe alocuri, din pricina lumânărilor, pictura s-a „pângărit” (afumat), după expresia Sfinţiei Sale. (La anumite compoziţii se observă cu uşurinţă cele două straturi picturale.) Aici, cum chiar dânsul spunea, a fost căutat de o „adevărată avalanşă de oameni”.
Pictura de la Drăgănescu nu este una obişnuită, în înţelesul că Părintele Arsenie nu s-a limitat strict la programul iconografic clasic.
Încercând să actualizeze mesajul Evangheliei, Părintele a introdus în pictura de aici, pe lângă scenele clasice, deja consacrate, şi compoziţii de-a dreptul şocante care au un rol vădit catehetic şi care se adresează oamenilor zilelor noastre.
Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului şi al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăţa doar din lectura picturii, care le grăia direct, fără ocolişuri şi pe înţelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască şi ei în noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul”. (57)
„Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.
E o pictură nouă ca şi predica de atunci.” (58) Ca „predica” de acum să fie cât mai convingătoare, Părintele, cu splendida-i caligrafie, aşterne pe ziduri, lângă scenele reprezentate, numeroase sentinţe scurte, lămuritoare, care reprezintă o sinteză a gândirii Sfinţiei Sale. Ele nu sunt simple vorbe de spirit, ci mai degrabă sunt aşchiile ţâşnite din coerenţa şi vigoarea unui trunchi cu rădăcini adânci. (59)
Ar mai fi foarte multe de spus şi în ceea ce priveşte felul în care Părintele Arsenie a gândit programul iconografic în ansamblul lui, adică dispunerea fiecărei compoziţii în parte, însă nu acesta este scopul lucrării de faţă. Totuşi, nu se poate trece cu vederea o amplă compoziţie pe care Părintele a zugrăvit-o pe absida altarului. Ea ne prezintă momente „Din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, pe vremea Împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit biserica între anii 741-775; Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani ai vârstei sale în 28 ale idelor lui noemvrie, cu vina de pe urmă: «Ştefan mi-a făcut temniţa mănăstire!»”. (60)
Este ştiut faptul că în nici o altă biserică nu este zugrăvită pe absida altarului mucenicia acestui Cuvios, care oricum este destul de rar reprezentată. Deci pictarea ei aici este firesc să ridice semne de întrebare, mai ales că ocupă un loc important în absidă, atât în ceea ce priveşte dimensiunea ei, cât şi în ceea ce priveşte spaţiul pe care se desfăşoară, şi anume cel din dreptul ochilor. Prin urmare, este limpede că Părintele Arsenie nu a pus întâmplător această compoziţie aici.
Nu aş vrea să fiu înţeles greşit şi să se creadă că, în cele ce urmează, doresc să accentuez doar latura profetică a personalităţii Părintelui Arsenie, însă, căutând un răspuns la semnificaţia amplasării compoziţiei cu pricina în acel loc însemnat, nu pot să nu observ asemănările dintre cele două vieţi – a Cuviosului Ştefan cel Nou şi a Părintelui Arsenie – şi mai ales faptul că amândoi s-au săvârşit din viaţă în 28 ale lunii lui noiembrie! (61) (…)
Legătura Părintelui Arsenie cu rezistenţa anticomunistă din munţi
Între rezistenţa anticomunistă care exista în Munţii Făgăraşului şi Părintele Arsenie Boca, în acea perioadă duhovnic la Sâmbăta, s-a spus şi se mai spune că a fost o legătură, şi anume că Părintele i-a ajutat „direct” pe luptătorii din munţi, „moral şi material”. Aşa mărturisesc supravieţuitorii rezistenţei anticomuniste, care, în 1995, au ridicat în faţa Mănăstirii Sâmbăta o cruce-monument „în memoria celor ce s-au jertfit în luptele cu comunismul ateu” şi pe care monument, la „loc de cinste”, au trecut numele Părintelui Arsenie Boca, din următoarele motive: „În calitate de stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, a ţinut ca nimeni altul flacăra credinţei, împotriva comunismului ateu, aducând lumea lângă altarele lui Hristos. Am evaluat această rezistenţă ca fiind mai importantă decât lupta politică sau armată anticomunistă; Părintele Arsenie Boca i-a ajutat direct pe luptătorii din Rezistenţa făgărăşeană, în anii 1945-1948, moral şi material; Cu sprijinul său s-au ţinut aici, în anul 1947, consfătuirile ce au dus la o unitate de luptă a tuturor forţelor anticomuniste din ţară; Pentru atitudinea sa anticomunistă, Părintele Arsenie a fost alungat, arestat în mai 1948, torturat de Securitate şi condamnat la închisoare şi Canal, peste tot fiind un exemplu de demnitate şi un sprijin pentru fraţii săi de suferinţă. A fost ţinut apoi cât mai departe de Sâmbăta, până la moarte, umilit şi izolat, dar permanent căutat de năpăstuiţii din regiune, cărora le dădea sfaturi şi îmbărbătare. Pentru toate acestea am socotit că Părintele Arsenie Boca a fost omul cu cel mai mare aport în lupta anticomunistă. Şi, ca un semn de înaltă preţuire, i-am trecut numele pe crucea ridicată la mănăstirea unde a fost atâţia ani stareţ. Fie-i pomenirea neîntinată!”. (27)
Despre legătura Părintelui Arsenie cu rezistenţa din munţi, în afară de supravieţuitorii rezistenţei anticomuniste făgărăşene sau de alţi foşti deţinuţi politici (28) ne vorbeşte chiar Mitropolitul Ardealului, Î.P.S. Părinte Antonie Plămădeală.
„De rezistenţa din munţi se vorbea şi în ziare, deci nu era un lucru de care să nu se ştie. Se ştia că există grupuri de ofiţeri, se ştia de grupul din părţile Timişoarei, de grupul din Carpaţii Meridionali. Eu ştiam chiar mai mult decât atât. Am avut relaţii cu Părintele Arsenie Boca, la acea vreme stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu, care era mentor spiritual al întregii Transilvanii şi chiar dincolo de hotarele munţilor. Veneam şi-mi petreceam vacanţele aici. (…)
Student la Bucureşti fiind am auzit de mişcarea de la Sâmbăta, dar nu numai eu, ci mulţi alţii. Cu banii pe care am putut să-i economisim din bursă, am venit într-o primă vacanţă la Sâmbăta. (…) După ce am făcut o primă vacanţă aici, după ce am avut o primă discuţie cu Părintele Arsenie aici, el a pus cumva ochii pe mine. Deşi aici veneau studenţi de la Cluj şi din alte părţi, eu am devenit preferatul lui. (…)
În felul ăsta, el a căpătat în mine o încredere deosebită, atât de mare, încât ieşeam numai eu cu el uneori, la plimbare pe lac. O dată a avut îndrăzneală, dar şi-a mărturisit şi încrederea în mine, încredere pe care eu nu am călcat-o niciodată, că ne-am întâlnit acolo cu cei din munţi, cărora el le umplea sacii cu mâncare. Asta deja vă poate spune ceva!
Cel care a ridicat de curând troiţa aceasta din faţa Mănăstirii Brâncoveanu în memoria celor care au murit în rezistenţa din munţi ştie foarte bine aceste lucruri. Delegaţi de-ai lor, îmbrăcaţi în ciobani, veneau aici în mănăstire şi Părintele Arsenie le umplea desagele cu pâine, cu slănină şi cu de toate. La multe din acestea am fost şi eu martor. Nu se poate spune, cum a spus un anumit părinte, care a şters numele Părintelui Arsenie de pe această cruce, că înseamnă că l-am politizat pe Părintele Arsenie. Nu este adevărat! Eu ştiu lucrurile aşa cum s-au petrecut şi nu înseamnă că îl politizez pe Arsenie şi că îl scot din rândul sfinţilor aşa cum încearcă el să o facă… El apăra atunci o cauză sfântă, care era a libertăţii şi a credinţei şi îi ajuta pe cei din munţi, indiferent de ce culoare politică erau ei.
Deci, eu am fost martor cum Părintele Arsenie le transmitea şi le dădea traistele acestea pline cu alimente pentru cei din munţi. Eu am fost martor, de mai multe ori, la convorbirile Părintelui Arsenie cu Nicolae Pătraşcu, cel care a fost după Codreanu şi după Sima, conducătorii Mişcării Legionare din România, şi cel care a făcut pactul cu Teohari Georgescu în legătură cu încadrarea legionarilor în noua societate. Sigur, era un pact de formă, pe care nu l-au respectat şi pentru care Pătraşcu a fost după aceea arestat şi a şi murit în închisoare, dar eu am asistat la convorbirile lui Pătraşcu cu Părintele Arsenie Boca. Eu am asistat la convorbirile pe malul lacului ale Părintelui Arsenie cu cei paraşutaţi prin anii aceia din Germania, care veneau să organizeze rezistenţa românească. Cred că printre ei era şi Vică Negulescu, cel care a scris, de curând, o carte şi ne spune că Părintele Arsenie era legionar cumva. Nu! El o făcea în numele credinţei creştine şi în numele datoriei lui îi ajuta pe cei persecutaţi.” (29)
Cu toate acestea însă, „toţi cei ce au participat la acele cursuri de spiritualitate creştină din anii 1946-1948, care alcătuiesc Cărarea Împărăţiei, ştiu foarte bine că Părintele n-a îndrumat pe nimeni la rezistenţă şi nesupunere, ci tuturora le-au spus că n-au căderea şi puterea să împiedice ce trebuie să vină, îmbiindu-le trăirea cu toată sinceritatea a idealului creştin, sintetizat în Predica de pe Munte, pe care l-a mărturisit până în ultimele ceasuri ale vieţii. Deci Dumnezeu este Cel care rânduieşte ce trebuie să vină asupra oamenilor, în funcţie de purtările lor, de ascultarea lor de Dumnezeu, şi de încreştinarea vieţii lor cea de toate zilele”. (30)”