FĂRĂ STĂRUINȚA NOASTRĂ ÎN CREDINȚĂ ȘI ÎN FAPTA CEA BUNĂ NU PUTEM DOBÂNDI MÂNTUIREA SUFLETULUI – Radu Iacoboaie, 17 august 2014

În Duminica a 10-a după Rusalii, în Biserica Ortodoxă Română s-a citit predica despre vindecarea lunaticului de către Mântuitor. Această predică ne-a pus în față pilda unui părinte care a stăruit îndelung în dorința de a-l ajuta pe propriul său copil care suferea de o boală cumplită (având demon). Chiar dacă ucenicii lui Hristos nu au putut să-l vindece, el nu își pierde nădejdea și se prezintă în fața Mântuitorului Însuși, Care în milostivirea Sa nemărginită izgonește demonul, dăruindu-i tatălui o mare bucurie, iar băiatului vindecare trupească și sufletească. Este una din nenumăratele minuni săvârșite de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar ceea ce remarcăm în acest caz, este tulburătoarea stăruință de care dă dovadă acest părinte, care suferă mai mult decât copilul său, desigur inconștient de cele ce face și de cele ce i se întâmplă. Mesajul este același ca și în cazul vindecării orbului din naștere, nevinovat: pentru a se arăta puterea lui Dumnezeu.
Acest părinte, în ciuda greutăților și necazurilor care-l încearcă, vedem că nu cade în resemnare ori deznădejde, ci luptă cu curaj și perseverență până la capăt pentru a-i fi redată copilului său iubit sănătatea. Oare mulți părinți din zilele noastre, aflați într-o situație similară sau asemănătoare ar proceda la fel? De aceea, considerăm că atitudinea sa este demnă de laudă și poate fi un model de jertfă pentru aproapele.
Nu trebuie să uităm ce ne învață chiar Mântuitorul. Numai ,,cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui” (Matei 24, 13). Cu alte cuvinte, mântuirea nu se poate dobândi decât prin trudă, mult efort, și numai cel care luptă și stăruie până la sfârșitul vieții pământești în credința sa mântuitoare – ortodoxia – și în fapta cea bună, tradusă în plan duhovnicesc prin milostenie trupească și sufletească, poate dobândi mântuirea sufletului său.
În privința credinței, trebuie subliniat faptul că nu se pot face compromisuri de nici un fel. De aceea, cu atât mai mult trebuie respinsă PAN-EREZIA ECUMENISMULUI! Nu putem îmbrățișa otrăvitorul ecumenism de astăzi, care ne amăgește cu ideea foarte generoasă a iubirii frățești, totale și fără vreo deosebire a tuturor oamenilor de pe pâmânt, pentru a se realiza o globalizare religioasă, unirea în duhul minciunii a tuturor confesiunilor creștine și necreștine.
Ca și comunismul (ideologie politică, indiscutabil de sorginte satanică), ecumenismul se prevalează și el de o propagandă și o doctrină înșelătoare, afirmând că noi toți pământenii ne închinăm chipurile la același Dumnezeu (?!) și că nici o religie nu deține adevărul absolut, relativizându-se astfel adevărul. De fapt, ortodoxia nici nu poate fi numită propriu-zis o religie, pentru că ea se fundamentează pe revelația dumnezeiască, nefiind astfel concepută de vreo minte omenească, oricât de strălucită ar fi. O nuanță extrem de importantă de care vedem că nu se ține seama.
Comunismul, care este o formă de internaționalism (proletar) și care a urmărit în mod evident o globalizare politică, economică, social-culturală, a avut și scopuri ascunse. Unul din acestea este că el a pregătit terenul pentru tranziția țărilor ortodoxe spre ecumenism, ca expresie a globalizării la nivel spiritual. A avut ca obiectiv și slăbirea țărilor ortodoxe în care a fost implementat (de regulă cu forța!), intervenind direct și indirect în numirea ierarhilor, stareților de mănăstiri, preoților parohi, pentru a-și plasa proprii lor informatori, indivizi obedienți regimului comunist sau șantajabili și chiar masoni de orientare comunistă. Se știe că loja comunistă Propaganda Due (P2) avea și membri români în rândurile sale, precum Nicolae Ceaușescu.
Revenind la subiect, cât privește faptele care ajută mântuirii sufletului nostru, Sfântul Apostol Iacov le consideră foarte importante: ,,Credința fără fapte este moartă.” Iar aceste fapte bune creștinești am putea spune (rod al gândurilor bune ce ne vin de la Dumnezeu) pot îmbrăca forme dintre cele mai variate. Prin ele aducem de fapt Slavă lui Dumnezeu, aducem prinos de recunoștință și nu căutăm slava noastră sau mândria (slava deșartă). Prin ele ne demonstrăm practic iubirea față de aproapele nostru și implicit față de Dumnezeu. Căci esența creștinismului constă tocmai în iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui. Iar cel ce ajută un om sărman aflat în nevoi, un om aflat în mari necazuri (pe care Dumnezeu îl iubește și îl încearcă, sau îl ajută să sporească duhovnicește), cel care îngrijește un bolnav sau vizitează la închisoare un apropiat sau intră în orfelinate pentru a ajuta ș.a.m.d., de fapt Îl cinstește pe Tatăl Ceresc, pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin astfel de fapte, se dobândește asemănarea întru El și ne putem numi într-adevăr creștini. Știm că termenul de ,,creștin” provine din latinescul ,,Christos”, care înseamnă Hristos.
Exemplu grăitor de stăruință în sensul cel bun, adică prin scopul urmărit, care este unul nobil, este Sfântul Apostol Pavel, numit și Apostolul Neamurilor, care s-a convertit la ortodoxie devenind dintr-un aprig prigonitor al creștinilor, un mare misionar prin pronia divină. Este modelul de creștin care nu se lasă înfrânt niciodată, chiar dacă întâmpină nenumărate obstacol și suferă unele înfrângeri. Sf. Ap. Pavel a stăruit în credința și în misiunea sa de propovăduire a învățăturilor lui Hristos, afirmând răspicat într-una din Epistolele sale care sunt incluse în Biblie: ,,Nu mă voi lăsa biruit de nimic.” (I, Corinteni 6, 12)
Un alt exemplu reprezentativ de stăruință este și cel al Sfântului Atanasie cel Mare, care ca episcop timp de 45 de ani a combătut erezia ariană din vremea sa, reușind să ajute la păstrarea intactă a învățăturii de credință ortodoxă.
Un exemplu se poate oferi chiar și din perioada necreștină. Demostene, care a trăit în Grecia (384-322 î.Hr.), a dat dovadă de o voință ieșită din comun, reușind prin izolare la malul mării, prin voință și multe exerciții proprii și inteligente, să-și corecteze toate imperfecțiunile legate de vorbire, retorică și să se reabiliteze astfel în fața contemporanilor săi pe care îi dezamăgise, devenind cel mai mare orator al Greciei antice.

NOTĂ: Acest articol a fost scris după ascultarea predicii de la Sfânta Liturghie și consultarea volumului ,,Lumină din lumină – predici”, editat de Mitropolia Ardealului (Sibiu, 1985), având binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului.

Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie, 17 august 2014